Busuiocul Bobotezei și curiozitatea aflării viitorului

Nicolae Pintilie

Ghicitul viitorului nu este o practică demnă de un creștin care rostește, cu toată credința, „Facă-se voia Ta”. Dacă credința noastră este sinceră și totală, nu avem nevoie să cunoaștem viitorul, nu avem nevoie să ne visăm soarta, partenerul de viață sau alte evenimente ce vor urma.

Indiferent de cultura în care a trăit, omul a dorit dintotdeauna să afle măcar o frântură din viitor. Istoria popoarelor antice ne demonstrează că principala preocupare din punct de vedere religios a unei comunități, a unui popor, a fost aceea de a afla viitorul. Dacă deschidem un manual de Istoria Religiilor, în fiecare cultură vom găsi măcar o practică de divinație. De la celebrul Oracol din Delphi, la practicile divinatorii din Roma Antică și până la ghicirea în măruntaiele animalelor sacrificate în India și Iran, toate acestea pretindeau că descoperă evenimente ce se vor întâmpla – putând astfel să fie evitate și lumea să continue fericită pe firul vieții.

Timpul și praful s-au așezat peste ele, cele mai multe dintre practicile antichității fiind date uitării. Câteva au supraviețuit, însă, într-o formă mascată. Omului modern, mereu aflat în goana zilei de mâine, nu îi este greu să „ghicească” viitorul. Printr-un singur click, el își poate consulta câteva zeci de horoscoape chinezești, coreene, aztece, mayașe etc. Sau poate ghici pe fundul ceștii de cafea, ori într-o mână de grăunțe… Colțunașii de ghicitoare, apa măsurată, boabe de grâu, usturoi în pâinea dospită, turta de visat, picurii de ceară dintr-un castron cu apă – acestea sunt doar câteva dintre obiceiurile „nevinovate” pe care le întâlnim astăzi, în viața de zi cu zi.

Cunoscută și crezută este și „rețeta” de a-ți afla viitorul partener de viață, cu ajutorul unui fir de busuioc din sfeștocul cu care stropește preotul casele credincioșilor, în ajunul marii sărbători a Botezului Domnului. O practică foarte răspândită și încurajată, parcă, de dragul hazului. Din păcate, am întâlnit femei credincioase care merg constant la biserică și care ajung să ceară „busuioc pentru nepoate, ca să-și ghicească ursitul”! Cum a apărut această practică și care sunt implicațiile actuale ale busuiocului de la Bobotează?

Mai întâi, se cuvine se facem câteva precizări privind folosirea busuiocului în cultul liturgic creștin. Originară din India, această plantă aromată a fost adus în Orientul Mijlociu și apoi în Europa, prin intermediul Drumului Mirodeniilor. Deja în secolul I î.Hr. era cunoscută în tot bazinul Mării Mediterane. Grecii, dar și romanii, considerau busuiocul „iarba dragostei și a fertilității”,  o plantă sacră, înflorirea fiindu-i celebrată prin serbări și adevărate ritualuri. Chiar și originea cuvântului păstrat de limba română – basilikon/ basileus are semnificația de „rege” sau „regal”. Popularitatea plantei în arealul cultural al Mării Mediterane, acolo unde s-a plămădit și religia creștină, a făcut ca aceasta să pătrundă în practica noastră.

În acest sens, tradiția populară creștină a dat busuiocului un anumit simbolism. Există unele povestiri legate de faptul că, pe locul în care Sfânta Elena a descoperit Sfânta Cruce, creștea o plantă frumos mirositoare, care a indicat locul unde era ascuns dumnezeiescul odor. O altă povestire populară pretinde că pe tipsia Irodiadei erau presărate frunze de busuioc, pe ele fiind așezat capul Sfântului Ioan Botezătorul. În realitate, nici Sfânta Scriptură, nici o altă scriere istorică nu conțin informații despre folosirea busuiocului în creștinism, ca plantă sacră.

Din necesități practice, unele Biserici Ortodoxe naționale precum Biserica Greciei, Georgiei și a Ciprului folosesc crenguțe de busuioc verzi sau uscate la sfințirea Aghesmei celei Mari, dar și la Agheasma Mică. O precizare este foarte importantă de făcut. În rânduiala celor două slujbe amintite, busuiocul nu este un element indispensabil. Sfințirea apei se face prin venirea harului Duhului Sfânt, invocat de rugăciunea episcopului sau a preotului. Folosirea busuiocului este legată de o necesitate practică – stropirea bisericii și a credincioșilor cu agheasmă. Datorită cupelor pe care le are floarea de busuioc, această plantă este ideală pentru stropirea cu agheasmă, la care se adaugă mirosul frumos. Legat de acest aspect, mai există o întrebuințare liturgică a busuiocului – în Duminica a treia din Postul cel Mare și la Înălțarea Sfintei Cruci. Sfânta Cruce, împodobită cu flori și busuioc, este scoasă în procesiune din Sfântul Altar, în mijlocul bisericii și apoi rămâne spre închinarea credincioșilor. Nici în acest caz nu există o interpretare teologică, ci doar una pur practică.

Dacă în practica liturgică busuiocul nu are o încărcătură sacră, în tradițiile populare nu lipsește din niciun ritual. De la prima băiță a pruncului, la nuntă și în ritualurile de înmormântare, busuiocul are un loc bine stabilit, aproape cu valențe magice. Întâlnirea dintre cele două cadre – liturgic și popular – în privința busuiocului, se întâlnește cu precădere în ajunul Botezului Domnului. Fetele nemăritate, încurajate de femeile mai în vârstă, care „așa au prins”, aproape că jumulesc sfeștocul de busuioc al preotului.

Deși pare o practică aducătoare de voie bună, în realitate reprezintă supraviețuirea cosmetizată a divinației păgâne. Tradiția populară obliga pe fetele care luau busuioc de la preot să îl pună sub pernă în noaptea de Bobotează, cu speranța de a-și visa viitorul soț – nimic altceva decât o practică de a dezvălui un eveniment din viitor. Deși camuflat sub semnul nevinovăției, acest obicei este condamnat de canoanele Bisericii Ortodoxe sub numele de „ghicit” sau „ghicitură”.

De ce este păcat? Simplu. Învățătura Sfintei Biserici, bazată pe Sfânta Scriptură, demonstrează că practica aflării viitorului nu este conformă cu voința lui Dumnezeu: „Să nu fie la tine nimeni care să-şi treacă pe fiul sau pe fiica lui prin foc, nimeni care să aibă meşteşugul de ghicitor, de cititor în stele, de vestitor al viitorului, de vrăjitor, de descântător, nimeni care să întrebe pe cei ce cheamă, nimeni care să întrebe pe morţi”  (Deutoronom 18, 10-11).

Ghicitul viitorului nu este o practică demnă de un creștin care rostește, cu toată credința,„Facă-se voia Ta”. Dacă credința noastră este sinceră și totală, nu avem nevoie să cunoaștem viitorul, nu avem nevoie să ne visăm soarta, partenerul de viață sau alte evenimente ce vor urma.

O întâmplare pe care am întâlnit-o de curând poate constitui concluzia acestor rânduri. Este vorba despre un bărbat care a fost depistat cu o formă gravă de cancer. Doctorii i-au zis pe față cât mai are de trăit. După aflarea veștii, când toți se așteptau ca el să fie distrus, viața lui continuat firesc. Nu s-a abătut de la nicio activitate zilnică, iar majoritatea colegilor l-au condamnat: „Mai ai un an de trăit și tu vii la muncă? Du-te, omule și trăiește cât mai ai, fii fericit, stai cu familia”! Zâmbind, omul a răspuns: „Eu știu că voi muri într-un an, voi însă nu aveți garanția că veți trăi nici până mâine și tot veniți la serviciu!”.

SURSA

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s