NICIO PATIMĂ NU ESTE MAI MARE ȘI MAI URÂTĂ ÎNAINTEA LUI DUMNEZEU DECÂT MÂNDRIA

  images3  Noi oamenii suntem în general păcătoși cu toții și greșim adeseori înaintea lui Dumnezeu. Mai puțini ating sfințenia, adică starea de despătimire a sufletului. Dar avem totuși datoria fiecare dintre noi să ne cercetăm sufletul cu atenție și să ne ridicăm din mocirla păcatului de fiecare dată și să mergem mai departe…
         Între pildele din Sfânta Scriptură la loc de mare cinste se află și pilda vameșului și a fariseului, prin care este condamnată mândria, păcatul cel dintâi comis de Lucifer și cetele care i-au urmat. Am putea înțelege prin vameș categoria oamenilor mult păcătoși, dar care prin pocăință sinceră se întorc în chip minunat la Dumnezeu. Iar prin fariseu, pe oamenii mândri, fățarnici, îndeosebi cărturarii, intelectualii vremurilor noastre, chiar unii dintre clerici și monahi, care s-au înălțat singuri pe sine, arogându-și meritele devenirii lor, căzuți în formalism și având o mândrie ascunsă sau duhul slavei deșarte.
         Niciun păcat nu este mai nesuferit înaintea lui Dumnezeu, nicio patimă nu este mai mare și mai urâtă decât mândria.


         Desigur Dumnezeu ne iubește pe toți, dorește ca toți oamenii să meargă pe calea mântuirii, dar nu se poate dobândi mântuirea sufletului fără nevoință proprie, fără credință dreaptă și fapte creștinești. Spre toți oamenii își întinde mila Lui nemărginită, dar mai puțin spre oamenii mândri. Pentru că așa cum ne mai spune Sfânta Scriptură, Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă…
         Mândria nu reprezintă altceva decât o formă a iubirii de sine, o încredere exacerbată în rațiunea și logica omenească, în propriile calități omenești fizice și psihice, în avere și relații sociale. Este aroganță permanentă însoțită de dispreț, trufie nemăsurată. Iar iubirea de sine reprezintă începutul tuturor patimilor.
         Omul mândru, fiind în esență egoist și individualist, cu nimeni nu se înțelege foarte bine, este veșnic dornic de laude și titluri, pe toți ceilalți îi bârfește, îi ponegrește și îi disprețuiește. De este ajutat, uită să mai mulțumească, dar dacă el ajută pe cineva, strigă acest lucru în gura mare ca să fie auzit de toți.
         De regulă, omul mândru nu este ortodox, adică creștin autentic. Este fie sectant, fie mason, fie ateu. Chiar dacă crede în existența lui Dumnezeu și se roagă, atitudinea lui este una de sfidare, de nepăsare și dispreț. El parcă poruncește în rugăciune lui Dumnezeu, își laudă calitățile pe care de fapt nu le are iar gândul că ar fi păcătos… este cel mai departe de el.
         Cel mândru nu poate suferi învățătura bună de la Dumnezeu. Dacă este mustrat, devine pe loc violent și provoacă scandal. Inima celui mândru nu are niciodată odihnă, pentru că vrea mult mai multe de la viață decât ceilalți și niciodată nu reușește să dobândească toate lucrurile pe care le poftește mândria lui. Tocmai de aceea sufletul lui nu are liniște și odihnă…
         O, dar câte forme nu îmbracă această cumplită boală sufletească, această patimă a mândriei!… Unul se laudă în mod deosebit cu inteligența, altul cu cultura lui, altul cu bogăția și privilegiile lui. Unii umblă topiți după slava deșartă, după faimă și onoruri. Alții devin aroganți și plini de sine, disprețuind pe toți cei din jurul lui pe care îi consideră mai prejos.
         Unele femei se împodobesc cu tot felul de haine luxoase și accesorii, cu parfumuri și cosmetice, numai ca să atragă privirile și să fie admirate. Altele fumează, deprind obiceiuri ,,moderne”, umblă îmbrăcate după modă și necuviincios și se cred emancipate…
         Fariseul din pildă se ruga și el, dar rugăciunea lui nu era o adevărată convorbire cu Dumnezeu, ci de fapt o laudă față de sine, o îndreptățire și o înșiruire a meritelor sale iar nu o implorare a îndurării divine, precum era rugăciunea vameșului. El postea și ajuta pe săraci, însă nu dintr-o simțire umană, ci doar ca să fie văzut și lăudat apoi de semeni. Fariseul nu era căzut în adulter și nici necinstit, însă în inima lui îi disprețuia pe cei care făceau astfel de păcate. Pentru această îngâmfare, el s-a întors acasă mai vinovat decât era…
         Vedem că, ceea ce îi lipsește cel mai mult fariseului este umilința și smerenia. Vedem că în opoziție cu mândria stă așadar smerenia, regina virtuților creștine. Smerita cugetare, care izvorăște din conștientizarea păcatelor și patimilor noastre, este sintetizată atât de bine în RUGĂCIUNEA INIMII, pe care este bine să o spunem cât mai des indiferent de suntem clerici sau mireni și cu gândul ațintit la Dumnezeu: ,,DOAMNE IISUSE HRISTOASE, FIUL LUI DUMNEZEU, MILUIEȘTE-MĂ PE MINE PĂCĂTOSUL!”.
         Această rugăciune a inimii ne poate preschimba viața, ne poate face să devenim mai smeriți și ne coboară în suflet pacea sfântă, pacea gândurilor și harul divin. Ea ne ajută să ne recunoaștem greutatea păcatelor și urâciunea lor. Atunci fuge mândria din inima noastră și prin umilința noastră, dobândim iertare. Pentru că pe cei smeriți, bunul Dumnezeu îi înalță… Dar este nevoie desigur și de o hotărâre statornică de îndreptare din partea noastră și străduință…

         Sfinții Părinți consideră mândria ca izvor al tuturor relelor. Sf. Ioan Gură de Aur ne spune că ,,Nimic nu este mai rău în lume decât mândria.”
         ,,Sf. Vasile cel Mare ne spune că mândria este păcatul care și numai el singur este îndeajuns ”să te facă vrăjmaș lui Dumnezeu”. Iar pricinile care îl stârnesc sunt: banii, casele luxoase, vredniciile, puterea și frumusețea trupească, înțelepciunea omenească și istețimea minții. Iar urmările acestui păcat sunt: desfrânarea, neștiința și întunecarea minții.” (…) De multe ori chiar și legătura cu un om pătimaș ne poate duce la împătimire. De aceea Sfinții Părinți atenționează: ”Mai bine să locuiești cu un leu decât cu omul mândru”. Nu locui cu omul mândru ca să nu se ridice de la tine lucrarea Sfântului Duh.”  (…)

,,Omul se eliberează complet de patimi numai atunci ”când Dumnezeu consimte”. Dar și omul trebuie să-l roage pe Dumnezeu să ridice norul patimilor ce îi acoperă sufletul. Căci Dumnezeu respectă întru totul libertatea omului și îl ajută potrivit cu rugăciunea ce o face.
         Modurile și mijloacele de vindecare. Condiția de bază pentru ca omul să înceapă nevoința pentru curățirea de patimi este să-și cunoască bine patima sa. Căci dacă nu o cunoaște nu o poate vindeca. Cel care a fost învrednicit să se vadă pe sine și să-și cunoască patimile sale, este considerat mai presus decât cel care ”s-a învrednicit să vadă îngeri”.
         Liniștea oferă omului un mare ajutor pentru a-și cunoaște patimile sale. Ea este chiar ”începutul curățirii de patimi”.
         Cunoașterea păcatelor și a patimilor este urmată de pocăință. (…) Și precum accentuează Sfântul Grigorie Palama: ”Pocăința înseamnă a urî păcatul și a iubi virtutea; este abaterea de la rău și facerea binelui”. Fără pocăință, credința nu ajută la nimic.”
         Sursa bibliografică: – Patimile și vindecarea lor, Ierom. Benedict Aghioritul, Ed. Evanghelismos, București, 2004

,,1 Acela e mândru, care ignoră atât ajutorul lui Dumnezeu, cât și neputința omenească.
2 Cea dintâi mândrie: a disprețui pe fratele.
3 Cel ce se mândrește cu darurile naturale, adicã cu mintea ascuțitã, cu ușurința priceperii, cu iuțeala judecãții și cu alte capacitãți cãpãtate fãrã muncã, acela nu va primi niciodatã darurile duhovnicești. Cãci cel ce este necredincios în cele puține va fi necredincios și plin de slavã deșartã și în cele multe (Sf. Ioan Scãrarul).
4 Dacă mândria a făcut pe unii din îngeri draci, negreșit smerenia poate face din draci îngeri.
5 De nu ești biruitor asupra păcatelor, măcar nu te mândri față de cel vinovat.
6 Este mai bunã înfrângerea cu smerenie, decât biruința cu mândrie (Patericul).
7 Este mândrie a pune pe seama ta realizările obținute și nu pe seama lui Dumnezeu.
8 Începutul mândriei e sfârșitul slavei deșarte.
9 Mândria cu fapte bune i-a pierdut pe farisei.
10 Mândria este defãimare de Dumnezeu, iar trufia este defãimare de oameni (Sf. Teofilact).
11 Mândria este iubirea de sine pânã la disprețuirea lui Dumnezeu, smerenia este iubirea lui Dumnezeu pânã la disprețuirea de sine (Fericitul Augustin).
12 Mândria este întâia nãscutã a morții. Ea a omorât pe îngeri în cer și pe Adam pe pãmânt (Sf. Grigorie Dialogul).
13 Mândria este mama viciilor, din pricina cãreia și diavolul s-a fãcut diavol, fiind înger mai înainte (Sf. Isaac Sirul).
14 Mândria este semnul lucrării lumii acesteia.
15 Mândria este semnul osândei (Evagrie Ponticul).
16 Mândria este tăgăduirea lui Dumnezeu, semnul nerodniciei, înaintemergătoarea ieșirii din minți, pricinuitoarea căderilor, izvor al mâniei, ușa fațărniciei, rădăcina hulei.
17 Nu te ridica la înãlțime, ca sã nu cazi în adâncime (Sf. Grigorie Teologul).
18 Pe cel smerit mulți îl iubesc, iar pe cel mândru și înfumurat îl urãsc chiar și oamenii care au același duh de mândrie (Avva Iacov).
19 Pe măsura mândriei va fi și măsura zdrobirii.
20 Scrisul cărților este însoțit de mândrie.
21 Slava deșartã este alungatã de lucrarea în ascuns, iar mândria de voința de a pune pe seama lui Dumnezeu toate isprãvile (Sf. Maxim Mãrturisitorul).
22 Toate pãcatele sunt urâte înaintea lui Dumnezeu, dar cel mai urâcios pãcat este mândria (Sf. Antonie cel Mare).
23 Trei gropi ne sapã nouã demonii: întâi dau lupta împotriva noastrã pentru a ne opri de a face binele; al doilea, dacã nu reușesc, cautã sã ne abatã pentru a fãptui binele fãrã Dumnezeu; dacã nici așa nu reușesc, întrebuințeazã a treia groapã: ne laudã pentru binele fãptuit, ca sã ne umflãm de mândrie (Sf. Ioan Scãrarul).
24 Trufia constã în douã neștiințe: a ajutorului lui Dumnezeu și a neputinței proprii (Sf. Isaac Sirul).
25 Tu, Doamne, Te împotrivești celor mândri. Dar ce mândrie mai mare ar putea exista decât afirmația prosteascã cã aș fi din fire ceea ce Ești Tu ? (Fericitul Augustin).
         Sursa bibliografică: – „Viața în duh filocalic” (Antologie filocalică alcatuită de Ignatie Monahul), Editată de Mănăstirea Pissiota, București, 1999

          ,,Dar păcatul slavei deşarte având multe în­făţişări, precum s-a zis, este greu de biruit. El încearcă să săgeteze pe ostaşul lui Hristos prin orice îndelet­nicire, prin glas, prin cuvânt, prin tăcere, prin lucru, prin priveghere, postiri, rugăciune, citire, linişte, până şi prin îndelunga-răbdare. Pe cel ce nu izbuteşte să-l amăgească spre slava deşartă prin scumpetea haine­lor, încearcă să-l ispitească prin îmbrăcămintea proas­tă, şi pe cel ce nu l-a putut face să se îngâmfe prin cin­ste, pe acela îl duce la nebunie prin aşa-zisa răbdare a necinstei; iar pe cel ce nu l-a putut împinge la slava deşartă pentru destoinicia în cuvânt, îl amăgeşte prin tăcere, făcându-l să-şi închipuie că a dobândit liniştea. Dacă n-a putut moleşi pe cineva prin belşugul bucate­lor, îl slăbănogeşte prin postul pe care îl ţine de dragul laudelor.

          Scurt vorbind, tot lucrul, toată îndeletnicirea dă prilej de război acestui drac viclean. Pe lângă aces­tea, el îl face pe monah să se gândească şi la preoţie, îmi aduc aminte de un bătrân, pe când petreceam în pustia ascetică. Ducându-se acesta la chilia unui frate spre cercetare, apropiindu-se de uşă l-a auzit grăind. Şi socotind bătrânul că citeşte din Scriptură, a stat să asculte, până ce a simţit că fratele îşi ieşise din minte din pricina slavei deşarte şi se hirotonisise pe sine dia­con, făcând tocmai otpustul celor chemaţi. Deci cum a auzit bătrânul acestea, împingând uşa a intrat; şi întâmpinându-l fratele i s-a închinat după obicei şi ceru să afle de la el dacă de multă vreme aşteaptă la uşă. Iar bătrânul i-a răspuns în glumă, zicând: “Acum venii, când făceai tu otpustul celor chemaţi”. Auzind fratele acestea, a căzut la picioarele bătrânului, cerându-i să se roage pentru dânsul ca să se izbăvească de rătăcirea aceasta.
           Am amintit aceasta vrând să arăt la câtă lipsă de simţire duce dracul acesta pe om. Drept aceea, cel ce vrea să se lupte desăvârşit şi să ia cununa dreptăţii de­săvârşite să se străduiască în toate chipurile să biruie această fiară cu multe capete. Să aibă pururi înaintea ochilor cuvântul lui David: “Domnul a risipit oasele ce­lor ce plac oamenilor” (Ps 52, 7). Deci nimic să nu facă uitându-se după lauda oamenilor, ci numai răsplata lui Dumnezeu să o caute. Să lepede necontenit gândurile care vin în inima lui şi îl laudă, şi să se dispreţuiască pe sine înaintea lui Dumnezeu. Căci numai aşa va pu­tea, cu ajutorul lui Dumnezeu, să se izbăvească de duhul slavei deşarte.”

           Sursa bibliografică: – Sf. Ioan Casian, “Despre cele opt gânduri ale răutăţii”, Filocalia vol.1, Editura I.B.M.B.O.R. 2008

                   SCURTĂ RUGĂCIUNE

         Doamne și Stăpânul vieții noastre, depărtează de la noi duhul îngâmfării, al neascultării de cele sfinte, al disprețuirii aproapelui și al răutății. Iar duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei dăruiește-ni-l nouă ca să iubim pe aproapele nostru și pe Tine Doamne să Te slăvim în veci. Amin.

Cu dragoste întru Hristos, nevrednicul Radu

SURSA

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s