Diavolul, exorcismele si cinematografia

Diavolul, exorcismele si cinematografia

Nu e nimic nou în faptul că diavolul e un mare actor. Tată al minciunii şi maestru al înşelăciunii, diavolul e demascat încă din Scriptură, dar chiar şi înainte de ea, sau în alte scrieri ale umanităţii căutătoare de bine. Cu toate acestea, se pare că diavolul ne interesează. Şi e şi mai clar că şi noi suntem interesanţi pentru el. Iar acest interes reciproc se vede permanent, din antichitate şi până astăzi.

In dorinţa fie de a-l alunga, fie de a-i sluji, l-am imaginat în fel şi chip, l-am sculptat, l-am pictat, ne-am îmbrăcat cu chipurile şi măştile lui, şi chiar l-am introdus în bisericile noastre, în fresce sau în ornamente sculptate. Iar când tehnologia ne-a permis, am început să-l şi ecranizăm. Cinematografia, însă, nu-i cu nimic mai vinovată decât artele vizuale premergătoare ei în interesul pe care îl manifestă pentru diavol şi pentru ceea ce se leagă de el. De fapt, istoria cunoaşte, mai ales în Apus, o întreagă suită de discipline şi arte care i-au dedicat diavolului opere întregi. De la exorcisme şi alchimie, până la demonologie şi sculptură ornamentală, Apusul medieval catolic a părut de-a binelea obsedat de diavol, de chipurile şi de lucrările sale.

Nici Orientul nu-i mai prejos, indiferent de religiile sale, în a-l aduce pe diavol permanent sub ochii publicului, în cele mai groteşti, dar pline de impact imagini. Poate doar Răsăritul ortodox e ceva mai temperat, însă dacă aici diavolul nu-i neapărat o obsesie pentru Biserică, el e foarte prezent în mitologia precreştină şi în credinţele şi obiceiurile moştenite şi practicate până astăzi. Aşadar, imaginea diavolului ne-a fost şi ne este în continuare livrată în cele mai diverse forme şi prin cele mai diversificate canale de comunicare: ritualuri, scrieri, picturi, sculpturi, obiceiuri, credinţe, legende etc. De ce se întâmplă, totuşi, acest lucru? Explicaţii ar fi mai multe: pentru a ne feri (iar pentru asta trebuie să-l recunoaştem), pentru a-l alunga (iar pentru asta ne trebuie ritualuri), pentru a-l stigmatiza (iar pentru asta trebuie expus şi supus oprobiului public) ş. a. m. d. Dar mai e ceva: pentru că diavolul e obscen, iar oamenilor pare că le place obscenitatea, în toate formele ei. Şi forma cea mai gustată e spectacolul – vulgar, dacă se poate.

Gustul pentru abjecţie nu-i ceva recent. Nu dezvoltarea societăţii e sursa decadentei şi nu numai lejeritatea vieţii contemporane şi diversitatea ispitelor nasc spectacolul murdar care ne înconjoară. Din păcate, puritatea morală nu a fost niciodată atributul definitoriu al vreunei epoci sau al vreunei pături, caste sau grupări sociale. Antichitatea a cunoscut violenta şi decadenta în formele lor cele mai vizibile şi legitimate: cuceriri cu exterminarea învinşilor şi libertatea absolută a moravurilor, în ciuda zbaterilor filosofice. Evul Mediu a cunoscut întunericul ignorant şi a zămislit din el cele mai terifiante imagini şi practici, camuflate uneori sub zelul apărării cuvântului divin: cruciade criminale, Inchiziţie, ruguri, torturi, amoralitate, gargui, exorcizări transformate în spectacole cu public, în ciuda marilor mistici şi a marilor moralişti. Epoca Luminilor şi Umanismul au schimbat polii libertăţilor şi ai drepturilor fundamentale şi au deschis poarta tuturor exceselor făcute în numele Omului ca substitut de Dumnezeu: atenuarea răspunderii morale, extinderea limitelor până la legitimarea nefirescului, amestecarea valorilor până la relativizarea lor, în ciuda elanului ştiinţific şi a dezvoltării socio-economice. Modernitatea a preluat toate acestea pentru a le amalgama şi mai tare cu ajutorul a tot ceea ce credeam că a fost inventat pentru a ne sluji. Iar astăzi trăim într-o lume perfidă, falsă, în care dictatura a trecut din mâna tiranilor în mâinile diverselor minorităţi, în timp ce majorităţii i se oferă un nesfârşit spectacol condimentat cu abjecţii în cam toate direcţiile. De ce toate acestea? Pentru că omul preferă, în majoritatea cazurilor, o minciună superficială şi confortabilă în locul adevărurilor aspre şi stânjenitoare, care pot naşte obligaţii, îndatoriri şi răspunderi. Or, cine-i tatăl minciunii? Diavolul! Şi iată-ni-l oferit prin alegerea noastră, acum şi în cinematografe!

Cinematografia, ca artă a spectacolului pentru mulţimi, nu avea cum să evite, aşadar, utilizarea unei surse atât de grase de spectacol. Exorcismele, de exemplu, au tot ceea ce le trebuie: mister, violenţă, şoc şi groază, obscenitate, femei, supranatural, hidoşenie, istericale, sânge, tămâie, întuneric, deznădejde, speranţă, vinovaţi, victime, izbăviţi şi, eventual, happy end. Aşadar, toate ingredientele apusene pentru succesul cinematografic. Am spus „apusene” fiindcă în cinematografia răsăriteană sau în cea orientală exorcismele nu apar aproape deloc. Răsăritul ortodox, de exemplu, şi-a limitat interesul pentru exorcisme la reportaje şi articole de ziar, poate câte un roman, provocate ocazional de câte un caz Tanacu. E drept, Răsăritul a dat cinematografiei un Dracula, legat cumva de diavol, însă tot prin glasul unui apusean abil, superficial şi căutător de spectacol: Bram Stoker.

Ajunşi aici, va trebui să observăm că superficialitatea este atributul principal al abordărilor cinematografice ale exorcismelor. Nimic sau aproape nimic din scenariul filmelor care includ exorcisme sau exorcişti nu are profund de-a face cu teologia catolică şi cu învăţătura ei despre exorcisme, iar cu privire la diavol, scenariştii şi documentariştii reţin doar acele elemente care fac scenariul mai vandabil, fără nici o răspundere faţă de public, dezinformare, manipulare sau panicare, de exemplu. Spectacolul cinematografic nu mai e însoţit aproape deloc de răspundere socială, dar nici publicului nu îi mai pasă foarte mult de aşa ceva. Cu cât e mai facil şi mai halucinant scenariul, cu atât e mai gustat produsul. Problematizările profunde interesează tot mai puţin, iar Codul lui da Vinci e cel mai grăitor exemplu, de la Exorcistul încoace, cu privire la efectul de casă al îmbinării abile a unei intrigi de tip poliţist cu câteva informaţii de sorginte teologică. Deşi seducătoare şi cu aparenţă convingătoare, cele mai multe filme de acest tip nu sunt decât simple spectacole pentru mase. Nimic mai mult.

Cinematografia nu trebuie percepută drept mai mult decât este: un spectacol menit să amuze, să fie vândut şi nu să răspundă marilor teme sau întrebări sau probleme ale umanităţii, nici măcar atunci când pare sale abordeze foarte elaborat. Excepţiile sunt cu adevărat puţine. Una ar putea fi, oarecum, Pact cu diavolul, cu Al Pacino şi Keanu Reeves, film în care relaţia omului cu ispita diavolească e abordată mai profund şi mai inteligent decât o face, de obicei, industria filmului. Dar, chiar şi aşa, un film rămâne un film, iar învăţătura, învăţătură.

Cristian Tabara

(Lumea Credinţei nr. 90, ianuarie 2011)

Cumpara cartea „Traditii&apucaturi”, Editura Lumea Credintei

SURSA

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s