Un sfânt îşi aşteaptă canonizarea: PARINTELE ARSENIE BOCA

Vremuritulburi

Trimisul martirilor Brâncoveni

Un sfânt îşi aşteaptă canonizarea: ARSENIE BOCA

Să luăm aminte: „Rugăciunile şi jertfa Sfinţilor Brâncoveni m-au trimis pe mine pentru ţara aceasta a noastră”, a spus, oarecând, un tânăr ieromonah pe nume Arsenie, abia trecut de 30 de ani, şi care, pentru talanţii vădiţi ai lucrării sale păstoreşti, era deja în­scăunat, de Mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului, stareţ-duhovnic la Mânăstirea Sâmbăta de Sus, de lângă Făgăraş, ctitorie a lui Constantin Brâncoveanu. Aşa cum acel vrednic stareţ şi duhovnic ardelean, cu­noscut ca Părintele Arsenie Boca, le vor­bea credin­cioşilor, la Sâmbăta de Sus, des­pre Martirii Brânco­veni, numindu-i Sfinţi cu mult înainte ca Biserica strămoşească să-i fi trecut în calendar, suntem datori şi noi, cei de azi, urmaşi ai Brâncovenilor, să ne luăm creştineasca îndrăzneală – acum, nu mai târziu! – de a-l pomeni pe Părintele Ar­senie, pe drept, ca Martir şi Sfânt întru Hris­tos, chiar dacă vremea canonizării sale ofi­ciale, la voia Celui de Sus, încă…

Vezi articol original 2.010 cuvinte mai mult

Părintele Arsenie Boca şi cele zece mari învăţături despre taina rugăciunii

Parintele Arsenie BocaPărintele Arsenie Boca a lăsat posterităţii o moştenire spirituală impresionantă, iar vorbele sale despre credinţă, rugăciune şi milostenie sunt preţuite de milioane de români, dovadă fiind mulţimile de pelerini care vin să să se roage la mormântul său de la Mănăstirea Prislop. Cea mai cunoscută rugăciune a părintelui este cea pe care acesta obişnuia să o rostească dimineaţa.

„Doamne Iisuse Hristoase, ajuta-ma ca astazi toata ziua sa ma lepad de mine insumi, ca cine stie din ce nimicuri mare vrajba am sa fac si astfel, tinand la mine, sa Te pierd pe Tine.
Doamne Iisuse Hristoase, ajuta-mi ca rugaciunea Preasfantului Tau nume sa-mi lucreze in minte mai mult decat fulgerul pe cer, ca nici umbra gandurilor rele sa nu ma intunece, caci iata pacatuiesc in tot ceasul.
Doamne, Cela ce vii in taina intre oameni, ai mila de noi, ca umblam impiedicandu-ne prin intuneric. Patimile au pus tina pe ochii mintii, uitarea s-a intarit in noi ca un zid, impietrind in noi inimile noastre si toate impreuna au facut temnita in care Te tinem bolnav, flamand si fara haina, asa risipind in desertaciune zilele noastre, umbriti si dosaditi pana la pamant.
Doamne, Cel ce vii intre oameni in taina, ai mila de noi si pune foc temnitei, aprinde dragostea in inimile noastre, arde spinii patimilor noastre si fa lumina sufletelor noastre. Doamne, Cela ce vii in taina intre oameni, ai mila de noi, vino si Te salasluieste intru noi, impreuna cu Tatal si cu Duhul Tau cel Sfant. Caci Duhul Sfant se roaga pentru noi cu suspine negraite, cand graiul si mintea noastra raman neputincioase.
Doamne, Cel ce vii in taina, ai mila de noi, caci nu ne dam seama cat suntem de nedesavarsiti si cat esti de aproape de sufletele noastre si cat ne departam noi prin pacatele noastre.
Ci lumineaza lumina Ta peste noi, ca sa vedem lumina prin ochii Tai, sa traim in veci prin viata Ta. Lumina si Bucuria noastra, slava Tie! Amin.”

Sfaturi de înţelepciune

Părintele Arsenie Boca a devenit una dintre marile personalităţi ale ortodoxiei din ultimul secol şi totodată a lăsat posterităţii o moştenire culturală importantă. A dedicat o mare parte din manuscrisele şi lucrările publicate învăţăturilor despre rugăciune şi credinţă. Iată ce spunea Arsenie Boca despre rugăciune:

1.    „Cine se roagă lui Dumnezeu de dimineaţă, cu o cuvenită luare aminte, e mai fericit şi mai liniştit tot restul zilei aceleia. Mintea se ocupă toată ziua cu ceea ce o preocupă de dimineaţă, ca o piatră de moară, care macină în restul zilei grâu sau neghină.”

2.    „Fără milostenie însăşi rugăciunea e fără rod. Cu ce nădejde te vei ruga lui Dumnezeu, când tu însuţi nu asculţi rugăciunile oamenilor ce sunt asemenea ţie? Cum vei cere împreună cu credincioşii din Biserică: „Dă Doamne!” – când tu însuţi nu dai săracilor, deşi poţi să dai? Cu ce gură vei spune: „Auzi-mă, Doamne!” când tu însuţi nu-l auzi pe cel sărac, sau mai adevărat pe Hristos, Care strigă spre tine prin sărac?”

3.    „Când te scoli dimineaţa din somn, gândeşte-te că Dumnezeu îţi dă ziua pe care n-ai fi putut să ţi-o dai singur, şi pune deoparte prima oră sau măcar un sfert de oră din ziua ce ţi s-a dat şi adu-o drept jertfă lui Dumnezeu într-o rugăciune de mulţumire şi de cerere bună. Cu cât vei face mai cu osârdie acest lucru cu atât mai mult îţi vei sfinţi ziua, cu atât mai puternic te vei îngrădi în faţa ispitelor pe care le întâmpini în decursul zilei.”

4.    „Tu nu eşti creat pentru pământ, ci pentru cer. După ostenelile şi grijile vieţii, ridică-te sus cu mintea şi cu inima, revarsă-ţi înaintea lui Dumnezeu sufletul în rugăciuni şi mulţumiri. Roagă-te! Aceasta este datoria ta, slava ta, fericirea ta. De la muncă, treci la rugăciune, de la rugăciune la muncă! Roagă-te şi munceşte! începe şi sfârşeşte-ţi ziua cu Dumnezeu.”

5.   Rugăciunea şi postul, aceste aripi sufleteşti; puternice arme de luptă duhovnicească, cu care-ţi poţi câştiga biruinţa a tot păcatul, le cunoşti şi tu omule şi şti cât de folositoare sunt. Da! rugăciunea şi postul sunt minunatele unelte duhovniceşti cu care îţi strângi laolaltă roada ostenelilor, ca şi pe altă parte uneltele gospodăreşti – când trebuie să coseşti păcatul, când să aduni virtuţile şi când să nimiceşti buruiana gândurilor sălbatice. Foloseşte-te de ele când trebuie, căci nimeni nu cunoaşte unde să aduni şi unde să tai, numai tu omule ştii. Căci scris este: vreme este să plângi şi vreme este să grăieşti şi vreme este să taci şi toate la vremea lor – şi toate cu aleasă înţelepciune.

6.    O voi gândurilor, abia născute, de ce vă lăsaţi turburate? De ce fugiţi ca o turmă de oi când dau peste păşune străină?… Vedeţi cum se risipesc de sub ochii păstorului? Ori le sfâşie sălbatica fiară, orile otrăveşte o iarbă rea. Vraja ispitelor de a scăpa de sub supraveghere, multă pagubă aduce. Omule! Pune mâna pe toiagul rugăciunii şi ocoleşte-le în staulul minţii ca să stea acasă sub mila Domnului care le hrăneşte, primeşte rugăciunile noastre, sufletele le sfinţeşte, trupurile le curăţeşte, cugetele le îndreptează, gândurile le curăţeşte şi aşa ne izbăveşte cu această învăţătură.

7.    Oare ştii, omule, că din prima şi până în ultima zi a vieţii tale alergi mereu? Îţi transporţi sufletul spre limanul împărăţiei lui Dumnezeu, în căruţa trupului tău. Fii Hotărât! Încearcă şi ai să vezi cât poate un om care vrea să fie curat. Dumnezeu e pretutindeni doar că trebuie rugat. Uneori chiar o rugăciune scurtă făcută însă din tot sufletul şi cu toată inima te ajută dacă o zici cu putere. Rugăciunea e respiraţia sufletului, iar postul e apa care stinge văpaia patimilor.”

8.    „Oamenii se roagă lui Dumnezeu să-i scape de necazuri, iar Dumnezeu se roagă de oameni să părăsească păcatul. Acum judecaţi, care şi de cine să asculte întâi: Dumnezeu de oameni sau oamenii de Dumnezeu?”

9.    „Până la Dumnezeu, nu este nici jos, nici sus, nici aproape, nici departe, pentru că Dumnezeu este pretutindeni şi de aceea El e mai aproape de tine decât sufletul şi trupul tău, numai să ştii şi să afli această apropiere prin credinţă şi rugăciune. Toate diamantele lumii sunt un gunoi, faţă de o clipă petrecută în lumina dumnezeiască.”

10.    Rugăciunea nu trebuie considerată că o senzaţie plăcută şi liniştitoare, ca pe un farmec al imaginaţiei înflăcărate, nici ca pe lumina spiritului care ne descoperă cu uşurinţă adevărul, nici ca pe o consolare a suferinţelor noastre. Toate acestea sunt daruri exterioare pe care Dumnezeu le acordă din când în când aleşilor Lui. Un suflet care se roagă este un suflet care suferă, căci rugăciunea prin ea însăşi este o mortificare, o suferinţă corporală. Rugăciunea este cheia raiului, ea deschide porţile harului divin. Rugăciunea este un leac care vindecă orice fel de rana, opreşte orice lacrimă, linişteşte orice durere, ea subjuga orice pasiune. Prin rugăciune nemulţumirile şi resentimentele noastre se potolesc, îngrijorările dispar, neliniştea şi nerăbdarea încetează, iar evlavia şi credinţă se măreşte.

Citatele şi aforismele atribuite părintelui Arsenie Boca au fost preluate din volumele: „Părintele Arsenie Boca, Tinerii, familia şi copiii născuţi în lanţuri”, Ediţia 3, Editura Credinţa Strămoşească, 2009, „Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei”, Ediţia 5, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, Deva, 2006, „Părintele Arsenie Boca, Mărgăritare duhovniceşti”, Editura Credinţa Strămoşească, „Cugetări duhovniceşti – din înţelepciunea Părinţilor contemporani”, de Ala Rusnac, vol. II, Editura Epigraf, Chişinău, 2011, „Părintele Arsenie Boca, Omul, zidire de mare preţ”, Editura Credinţa Strămoşească, 2002, din Colecţia de citate a profesorului dr. Radu Românaşu – Facultatea de Istorie, Relaţii Internaţionale, Ştiinţe Politice şi Ştiinţele Comunicării, Oradea, şi din cea mai cunoscută carte scrisă de acesta, „Cărarea Împărăţiei”.

SURSA

Lipiţi-vă de cele ale lui Dumnezeu

Parintele Arsenie Boca

Parintele Arsenie Boca

Astea-s şi necazurile care apasă peste toţi şi care vă aduc pe voi la mănăstire. Pentru necazurile voastre osteniţi. Căci numai prin necazuri scoate Dumnezeu pe oameni din ţepeneală, din uscăciunea vieţii. Iar necazurile te vor ustura tot mai tare până când vei căuta să te tămăduieşti. Căci iată ce pricină are cu noi Dumnezeu. Nu cu noi căci doar suntem fiii Lui ci cu relele noastre. Asupra relelor, păcatelor, fărădelegilor noastre atârnă sabia lui Dumnezeu. Necazurile acestea vă ustură şi din pricina lor vine apoi şi uscăciunea vieţii voastre. Dacă necazurile sunt pricina pentru care veniţi aici, apoi pricina pentru care vi le trimite Dumnezeu sunt fărădelegile voastre. Cum să scăpăm de sabia lui Dumnezeu care atârnă asupra noastră sau de păcatele nemărturisite căci pe acestea le urmăreşte sabia lui Dumnezeu? Proorocul şi împăratul David zice: ” şi îndată a ridicat – a înlăturat – pedeapsa păcatului meu”. Ce trebuie să facem? Să ne mărturisim toate fărădelegile noastre fără nici o ascundere şi-ndată va înlătura Dumnezeu osânda, şi-ndată sabia nu va mai atinge viaţa ta. Însă luaţi seama că pentru aceea atinge Dumnezeu viaţa ta cu necazuri, pentru că nu te-ai mărturisit. Dacă zici că-ţi merg în curte şi-n viaţă toate rău, apoi înseamnă că ai păcate de care Dumnezeu vrea să te desfacă. De aceea să vrei şi tu ce vrea Dumnezeu, să te desfaci de rele, căci Dumnezeu nu vrea ca să atârne în veac sabia Sa asupra ta. Să vă spun acum câteva feluri în care simţiţi voi sabia lui Dumnezeu asupra voastră. Să zicem că cineva îţi face vre-o nedreptate. Tu în toate privinţele eşti cinstit şi o vecină, soţul, soţia sau unul din copii se va răzvrăti împotriva ta şi-ţi va zice cuvinte de ocară, desfrânat, desfrânată, cuvinte grele care-ţi pătrund inima ca o sabie şi nu pricepi ce poate fi, ba te şi mânii şi dai şi tu cu o sabie asupra lui şi aşa se ajunge la vrajbă şi la lucruri slabe. Şi vii aici ca să afli de ce păţeşti asemenea lucruri. Şi afli aici că necazurile acelea, nedreptatea aceea totuşi nu e o nedreptate ci este o nuia cu care Dumnezeu îţi aduce aminte de păcatele tale pe care tu nu le-ai mărturisit. Şi păcatul e acel cuvânt zis de vecina, de soţ sau de propriul copil, cuvânt care te-a săgetat la inimă. Pentru că tu ai uitat să mărturiseşti preotului unul din păcatele tale din tinereţe. Şi Domnul îţi aduce aminte. Tu poate ai uitat că ai început căsătoria cu stângul şi apoi te-ai cununat sau ai lepădat vre-un copil – şi aceasta e fărădelege înaintea lui Dumnezeu. E o ispravă a curviei chiar dacă eşti cununată după lege. Sau ai uitat să spui că numai ai osândit, sau ai gândit despre cineva acelaşi cuvânt şi-ai uitat să-l spui la mărturisire. Dumnezeu însă n-a uitat greşeala ta sau cuvintele tale. De aceea vrea ca să te spele, să te curăţească de toate relele tale. Ce face cu tine? Doar îţi aduce aminte de relele pe care le-ai făcut. De aceea toate relele care-ţi vor fi împroşcate în obraz şi care vă vor săgeta la inimă nu le socotiţi ca necazuri ci staţi locului şi cugetaţi: n-am şi eu oare vreo greşeală ca asta? Pentru că vă spun că aşa lucrează Dumnezeu: îngăduie ca bărbatul tău, vecina ta, copilul tău să-ţi spună cuvinte de ocară ca astfel să-ţi aduci aminte de păcatul tău şi să te îndrepţi. Şi dacă tu ai uitat sau ţi-a fost ruşine să-l mărturiseşti preotului – şi nu trebuia să-ţi fie ruşine ci ruşine de păcatul tău numai – pentru aceasta a îngăduit Dumnezeu să-l auzi din gura altuia şi cu toate că tu juri că nu eşti vinovată de aşa ceva, şi acum nici nu eşti, dar ai acel păcat din tinereţe şi nu l-ai mărturisit. Asta e pricina vrajbei: păcatele nemărturisite. Şi când pricepi vrajba cu rostul ei, trimisă fiind de la Dumnezeu, atunci recunoaşte-ţi păcatul tău şi spune-l sub patrafir ca să nu mai atârne pedeapsa lui Dumnezeu asupra ta ” şi îndată va înlătura pedeapsa păcatului meu”. Căci zice în alt loc: „Multe sunt bătăile care ajung pe păcătos; iar pe cel ce se teme de Domnul, mila îl va întâmpina”(Ps 31.11). Da, necazurile sunt mila lui Dumnezeu cu noi oamenii. Cum te-ai teme de un şarpe pe care l-ai avea în buzunar şi-ai face ce-ai putea numai să scapi de el, ai arunca şi haina de pe tine cu el cu tot numai să scapi, căci poate găuri buzunarul şi să te muşte, tot aşa să faceţi şi cu păcatele. De aceea vă spun să faceţi spovedanie curată cum n-aţi făcut în viaţa voastră. Iar de vă veţi aduce aminte şi de păcatele pe care vi le-a adus aminte soţul, vecina, propriul copil, apoi rugaţi-vă şi pentru gura slabă care v-a atras luarea aminte căci prin aceea lucrarea lui Dumnezeu s-a făcut. Credeţi voi lucrul acesta?! Apoi ţineţi-l minte. Pentru cel care te ocărăşte roagă-te, ca pentru un binefăcător, întoarce-te cu bunătate spre el şi-şi va întoarce şi Dumnezeu faţa cea luminoasă spre tine. Biruiţi răul cu binele căci de partea binelui e Dumnezeu şi oare nu e mai tare Dumnezeu ca răul? Lipiţi-vă inima de lucrul lui Dumnezeu căci zice Domnul: „cheamă-mă pe mine în ziua necazului tău şi te voi ajuta”. Nu mai chemaţi pe dracul, pe bată-l Crucea, căci dacă tot pe el îl chemaţi el vă va ajuta şi el vă va aduce risipă şi moarte. Deci lipiţi-vă de cele ale lui Dumnezeu. Şi chiar de vă trimite necazuri, apoi vi le trimite cu rost. Şi de-ndată ce vei mărturisi păcatul tău Domnul va ridica pedeapsa păcatului tău. Şi chiar de vor mai veni necazuri asupra ta tu nu le vei mai socoti necazuri ci mila lui Dumnezeu cu tine şi aşa vei ieşi biruitor asupra lor. De aceea rugaţi-vă pentru cei care vă blestemă. Şi asta stă scris! Căci lucru bun fac dar nu vedeţi voi. Cum v-am mai spus, toţi cei ce vreţi să coboare umbra lui Dumnezeu peste viaţa voastră, să dobândiţi ocrotirea lui Dumnezeu peste casa voastră şi peste ostenelile mâinilor voastre, curăţiţi-vă sufletele voastre cu rugăciuni, cu spovedanie curată şi cu post. Şi veţi vedea cum are să vie mila lui Dumnezeu şi ocrotirea lui Dumnezeu asupra ta şi asupra a tot lucrul mâinilor tale. Amin. parintele Arsenie Boca Cuvânt ţinut în Sfânta Biserică în ziua de 25.02.1942

Citiţi mai multe articole interesante pe siteul: http://ortodox.md/artic…/lipiti-va-de-cele-ale-lui-dumnezeu/

SURSA

MINUNEA de la Manastirea Sfanta Treime Bic. INVATAMINTELE lui ARSENIE BOCA

Ridicată într-o frumoasă poiană cu stejari din localitatea Bic, prin strădania Maicii Starețe Marina, discipolă a părintelui Arsenie Boca, Mănăstirea Sfânta Treime este astăzi, la mai puțin de două decenii de la edificarea ei, loc de pelerinaj pentru tot mai mulți români care vor să audă învățămintele celui supranumit „Sfântul Ardealului”, chiar din gura celei ce l-a cunoscut personal.

Aflată la o distanță de 5 km de Șimleu Silvaniei, mănăstirea a fost înființata în anul 1994 la marginea localității Bic. Pe măsură ce te apropii de ea parcă intri într-o altă lume, de o parte și de alta a drumului stejari falnici anunță pelerinul că se apropie de un loc special a cărui pace au fost însărcinați sa o păzească. O pădure întreagă de astfel de străjeri se află în fața porții mănăstirii aflate în mijlocul unei frumoase poieni.
_mg_0981.jpg
Odată intrat pe poartă ești întâmpinat de o superbă grădină îngrijită cu multă minuțiozitate. De pe balcoanele corpului de chilii mai atârnă încă, în plină toamnă, ghivece cu mușcate într-o mulțime variată de forme si culori ce îți încântă ochiul. Biserica veche de lemn aflată în mijlocul grădinii adăpostește o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului și dacă te adâncești puțin în liniște începi parcă să auzi în pereții bătrâni de lemn ecoul rugăciunilor șoptite de miile de credincioși ce i-au trecut pragul.
După descoperirea unei astfel de oaze de liniște și duhovnicie, dacă o mai prinzi și pe maica stareță Marina cu puțin răgaz pentru a-ți povesti din viața ei și amintirile pe care le are cu părintele Arsenie Boca, ca fostă ucenică a dânsului, câștigul sufletesc va fi fost complet.
10190951525668437.jpg
“Mănăstirea Sfânta Treime Bic are o istorie lungă, deși e de puțină vreme. Spun asta deoarece tot ce e aici s-a făcut cu multă jertfa. Am început în 1994. Atunci, la dorința creștinilor de aici, a preoților de aici din zonă, Episcopul Oradiei de atunci, Prea Sfințitul Ioan, fiind eu la Prislop, m-a invitat să ajung aici. Aici în sat, în Bic, pe vremea aceea nu era nici drum, nici curent, nici telefon, nici nimic. Pentru că nu am avut unde să stau, preoții din zonă mi-au propus să locuiesc în fosta școală a satului, ce nu avea nici uși, nici ferestre, nici acoperiș și nici tavane. Era ca după bombardament. Însă prin ajutorul primăriei, a Consiliului Județean și Inspectoratului Școlar am primit această școala, pe care am reparat-o și pe urmă am stat în ea. Asta a fost în 1994, dar încă nu aveam locul de mănăstire și până în 1995 am luptat pentru a găsi un loc”, precizează Maica Stareță Marina pentru agerpres.ro.
După mai multe încercări nereușite de a găsi un loc pentru manastire, maicuta a fost la un pas de a renunta la proiect si a se reintoarce la Prislop, insa o familie din sat s-a angajat sa doneze un hectar de teren. Alte doua semne considerate de ea divine au determinat-o sa isi doreasca sa continue.
_mg_0953.jpg
„Într-o zi am ieșit în sat, cu măicuța cu care eram aici, să vedem de unde aducem apă. Când venim cu apa în găleți, ne ies în cale două din cele mai sărace femei din sat, una din ele o văduvă, cu o olicioară cu doi litri de lapte. Ne-au spus că vor să ne dea niște lapte. Mă uit la oală, mă uit la femeia ce ținea oala în mână și zic: mamă dragă, dacă mi-l dai cu oală cu tot, îl iau. Altfel nu pot, că n-am în ce-l pune. Și l-am luat cu oală cu tot. (…) A doua zi ne trezim de dimineață și ne uităm pe lângă casă. Doar în față era curățat. În spatele casei erau bălăriile cât streașina. Mă uit în pod, toate țiglele sparte, toți cornii copți, vai și amar. Zic: no soră, să ne apucăm de treabă. Când lucram curățând la bălării vin două fetițe mici, curioase, să vadă călugărițele. Una cam șase anișori, una patru anișori. Ce să le dau, că n-aveam nimic? Aveam niște sarmale rămase de la hram, într-o fructieră. Le dau la fetițe câte-o sărmăluță și zic: mâncați-le cu mâna, că și noi tăt cu mâna le mâncăm, că n-avem linguri, n-avem farfurii, n-avem nimic. Fetițele au luat sărmăluța în mână și așa cu seriozitate s-au uitat la noi, triste, și au luat-o la fugă prin sat de nu le mai ajungeai nici cu doi cai. Ce credeți? Primii mesageri. Întâi femeia văduvă cu laptele, apoi fetițele. Vă dau cuvântul meu că până seara tot satul, tot săracul o adus, unii farfurii, alții polonice, alții oliceoare, fiecare ce-a putut”, rememorează Maica Stareță de la Bic.
_mg_0955.jpg
Piatra de temelie a mănăstirii s-a pus la 29 august 1995, însă nu pe locul donat de săteni ci pe un alt teren, de 10 hectare, primit cu sprijinul autorităților locale și județene, într-o frumoasă poiană cu stejari de la marginea satului. În 1997 a fost adusă la Bic din localitatea Stâna o biserică de lemn monument istoric, veche de 300 de ani, în același an construindu-se altarul de vară și fundația pentru biserica mănăstirii. În 2001 s-a făcut sfințirea mănăstirii. Actualmente ansamblul monahal, inundat de flori în perioada verii, include, alături de bisericuța de lemn, biserica de zid, chiliile maicilor și spațiu de cazare pentru 100 de persoane, toate realizate cu sprijin financiar din partea statului dar și a unor sponsori.
_mg_0946.jpg
Tot județul, tot Zalăul și Șimleul, tot sufletul a fost alături de noi. Și autorități și armată și preoți și creștini, toată lumea. N-a fost firmă din Zalău și Șimleu care n-a contribuit cu ceva. Financiar poate n-au avut dar au dat materiale de construcții sau alte ajutoare. Și în străinătate am fost după ajutor. M-a primit cu dragoste toată lumea și m-au ajutat. Două ierni am scos mănăstirea, cu azilul de bătrâni cu tot și datorii în bănci cu bani de la creștini din America.”, spune Maica Stareță.
Mănăstirea de la Bic are însă și o importantă componență socială, în fosta școală în care s-a început activitatea funcționând în prezent școală confesională cu clasele I-IV și grădinița, în vreme ce, într-o casă donată mănăstirii de o familie de bătrâni, a fost înființat un azil unde își găsesc alinarea 25 de bătrâni.
Măicuța Marina și Părintele Arsenie
Mănăstirea Sfânta Treime Bic este însă mai mult decât un complex de clădiri și asta pentru că cea care este sufletul locului l-a întâlnit în mai multe rânduri pe părintele Arsenie Boca, astfel încât astăzi, când cel supranumit Sfântul Ardealului nu mai este printre muritori, Maica Stareță Marina împărtășește încă celor interesați învățămintele acestuia.
Cei doi s-au întâlnit pentru prima dată în urmă cu vreo 4 decenii, când măicuța era foarte bolnavă, iar părintele Arsenie picta biserica din Drăgănescu.
arsenie_boca21.jpg
„Sănătatea și viața mea o datorez lui Dumnezeu, prin părintele Arsenie Boca. Eu am fost între viață și moarte când am ajuns la dânsul. În 1974 am intrat la mănăstirea de la Govora. În 1975 am căzut bolnavă rău de tot și maica stareță de acolo m-a cărat pe la medici — Cluj, Sibiu, București, Timișoara, peste tot. Toți doctorii au spus să mă ducă acasă că am să mor, că nu mai este speranță. Atunci maica s-a hotărât să mă trimită la biserica de la Drăgănescu, la părintele. Și dânsa, la vremea ei, a fost vindecată în mod miraculos de Arsenie Boca, fiind ucenică a lui. Eu am mers prin noiembrie 1975. Aici este minunea că părintele, fiind văzător cu duhul, în câteva cuvinte mi-a spus toată viața mea. Era în ușile bisericii de la Drăgănescu, pe când am ajuns și cu asta m-a întâmpinat: în sfârșit ai venit! Părintele știa de când am dorit să ajung la dânsul!”, povestește Marina.
Aceasta afirmă că întâlnirea cu Arsenie Boca și cuvintele acestuia au vindecat-o atât de cancerul de la ficat, de problemele cu stomacul, dar și de reumatismul de care suferea după ce în tinerețe s-a rătăcit într-o iarnă în pădure, fiind descoperită aproape înghețată, la un pas de moarte.
icoana_bic.jpg
După ani buni de la întâlnirile cu Arsenie Boca, unele din cuvintele sale se dezvăluie și capătă înțeles pentru Maica Stareță doar în prezent. „Părintele era odată cu noi, la masă și ne-a spus: ‘Îmi pare rău că voi pleca și trebuie să plec și am multe taine pe care nu pot să le spun și n-am cui să le spun acum și mă duc cu ele’. M-am tot gândit atunci, oare unde merge părintele, oare ce taine are de spus și de ce nu ni le spune acum? N-am înțeles. Dar văzând în iarna asta că era coada până la poartă și mulțime de lume la mormântul părintelui și auzind lumea, fiecare în parte, taine ce are de spus și își primesc răspunsul, așteptând cu răbdare fie ploaie, fie ninsoare sau vreme bună, mi-am primit răspuns în suflet că acum părintele Arsenie împărtășește taine cu care a plecat fiecăruia în parte. Chiar mie personal mi-a zis: „Nu vă năcăjiți. Că dacă mă duc o să vă ajut mai mult”, spune stareța.
Pentru aceste învățăminte, dar și pentru multe alte amintiri cu părintele Arsenie Boca vin astăzi la Bic tot mai mulți pelerini, dornici să o întâlnească pe cea care l-a cunoscut personal pe Sfântul Ardealului iar acum îi propovăduiește învățămintele.
Sursa: agerpres.ro

SURSA

Parintele Arsenie Boca

104 de ani de la nasterea parintelui Arsenie Boca

104 de ani de la nasterea parintelui Arsenie Boca

Iubiti credinciosi,

Asa cum bine stim, sarbatorim in principal data plecarii unui om duhovnicesc din lumea aceasta, pentru ca data plecarii din lumea aceasta inseamna nasterea in Imparatia Cerurilor si e mai importanta aceasta data decat data de nastere pe Pamantul acesta. Dar pentru ca pe Parintele il cunoastem de atata vreme si pentru ca a fost un trimis al lui Dumnezeu, in perioadele acestea apropiate de noi, si pentru ca unii dintre noi am avut binecuvantarea sa-l cunoastem, si, cunoscandu-i si ziua de nastere pamanteasca, era firesc sa sarbatorim si acest moment cu rugaciune, pentru ca Parintele, asa cum bine stiti, ne indemna sa credem in Dumnezeu, sa ascultam de Dumnezeu.

M-am gandit ca, la acest moment aniversar, sa intocmesc o biografie scurta a Parintelui Arsenie, o istorisire a vietii Parintelui nostru Arsenie, din dorinta de a ne reaminti cateva date importante din viata Sfintiei sale.

Parintele Arsenie Boca s-a nascut la 29 septembrie 1910, la Vata de Sus, in judetul Hunedoara, din parintii Iosif si Cristina, cu numele de botez Zian. Acest nume de botez, Zian, ne-am gandit, iubiti credinciosi, ca ar putea avea legatura si cu denumirea Sarbatorii Nasterii Sfantului Ioan Botezatorul care in partile noastre se numeste Dragaica iar in partile Ardealului se numeste Sanziene si poate ca nu intamplator este acest nume de botez in legatura stransa cu Sfantul Ioan Botezatorul.

Parintele Arsenie Boca a facut scoala primara, adica primele patru clase, in satul natal. Apoi a intrat la Liceul National Ortodox din Brad, ctitorie a Mitropolitului Andrei Saguna, absolvindu-l in 1929. In aceasta perioada a fost caracterizat de catre colegul sau de banca, viitorul preot Petru Boldor ca fiind „exceptional de inzestrat, de o vointa extraordinara, cu o memorie formidabila si cu o putere de munca si tenacitate iesite din comun”. Folosindu-se de aceste daruri, Parintele a excelat la toate materiile, dar a fost si extrem de interiorizat si solitar, legandu-le pe toate de puterea lui Dumnezeu. Termina liceul ca sef de promotie si drept rasplata este lasat sa planteze un gorun in curtea scolii, copac ce poarta si astazi numele de „gorunul lui Zian”.

In perioada 1929-1933, face studii de Teologie la Sibiu, impresionand si aici nu numai prin abilitatea de a studia dar si prin taria de vointa, printre altele renuntand, in mod regulat, la portia de carne pe care o primea la masa. Tot din aceasta perioada, dintr-o declaratie a Parintelui Arsenie la Securitate, aflam ca pe Parintele nu-l interesau petrecerile sau nu-l interesau intalnirile acestea omenesti, Parintele dorind sa nu piarda timpul si sa se ocupe cat mai mult de studiu si de rugaciune. Talentul pe care-l avea la muzica, desen si pictura l-a facut pe Mitropolitul Nicolae Balan, Mitropolitul Ardealului de-atunci, sa-l trimita pe Parintele la Academia de Arte Frumoase din Bucuresti. Dupa terminarea acestor studii, a fost trimis la Muntele Athos, pentru o perioada de ucenicie in monahism, perioada caracterizata de o intensa lucrare duhovniceasca si harica, printre altele fiind cunoscuta si alegerea de catre Parintele Arsenie a unui duhovnic foarte aspru la care sa se spovedeasca. Iata si aici, iubiti credinciosi, dorinta Parintelui de perfectionare spirituala. A ales cel mai aspru duhovnic pe care l-a gasit. Si ma gandeam la situatia noastra de astazi, ca deseori alergam poate la o usoara spovedanie, la o dezlegare usoara, nu vrem sa fim certati, nu vrem sa fim mustrati pentru ca ne doare, poate, o cearta, dar aceasta durere inseamna de fapt durerile nasterii unui om nou, pentru ca prin spovedanie, prin mustrarea din partea duhovnicului, te nasti inca o data, te luminezi si te inalti catre Dumnezeu.

La intoarcerea in tara, Parintele Arsenie aduce cateva manuscrise ale Filocaliei pentru fostul sau profesor de la Sibiu, Parintele Dumitru Staniloae, cu care va colabora la realizarea acestei monumentale lucrari. De aceea a fost numit si ca ctitor de frunte al Filocaliei romanesti. Este cunoscut ca, la primele volume aparute, copertele au fost schitate, desenate, pictate de catre Parintele nostru Arsenie. Este cunoscut faptul ca Parintele i-a indemnat pe credinciosii care veneau la Sambata, sa cumpere aceasta carte. Si-au fost situatii cand multi tarani simpli, oameni din popor, care, poate, nu aveau cunostinte de inalta teologie, l-au ascultat pe Parintele si au cumparat cartea tocmai pentru ca sa se poata lansa si alte volume, sa se poata tipari aceasta carte minunata. Deci, iata ca Parintele, intr-adevar, este un ctitor al Filocaliei romanesti.

Din 1928, Mitropolitul Nicolae Balan incepe sa restaureze Manastirea de la Sambata de Sus, manastire care fusese distrusa in 1785, de catre tunurile austriece. Este manastirea unde, in Vinerea Luminata a anului 1939, Zi Sfanta ce uneste suferinta Crucii cu bucuria Invierii (caci Vinerea este ziua Crucii dar Saptamana Luminata este bucuria Invierii), este inchinoviat si Parintele Arsenie care era deja diacon celib, de prin anul 1935. Aceasta zi mare a calugaririi Parintelui Arsenie vine parca in intampinarea predicii atat de patrunzatoare a Sfintiei sale, predica al carei fir rosu este invatatura si indemnul de a ne duce crucea vietii, cruce ce curateste si lumineaza sufletele pentru a dobandi bucuria Invierii. De aceea, parca nu intamplator, Dumnezeu a randuit Parintelui, ca moment de intrare in monahism, aceasta zi inaltatoare a Vinerii celei Luminate.

La 10 aprilie 1942, tot in Vinerea Luminata, Parintele Arsenie Boca este hirotonit preot, insa chiar mai inainte de aceasta data, harul lucrator prin persoana Parintelui a inceput sa aduca la manastire multimi impresionante de oameni, care l-au facut pe Nichifor Crainic, teolog si scriitor de seama, nascut in Bulbucata, deci pe meleagurile noastre, sa exclame cu admiratie: „Ce vreme inaltatoare, cand toata tara lui Avram Iancu se misca in pelerinaj, cantand cu zapada pana la piept, spre Manastirea Sambata de Sus!” Acest pelerinaj duhovnicesc amplu, cauzat mai ales de dorinta credinciosilor de a-l avea ca duhovnic pe Parintele Arsenie si de dorinta de a-i asculta predicile, l-a facut si pe Parintele Dumitru Staniloae sa scrie intr-un articol ca la manastirea Sambata au loc „zguduiri sufletesti innoitoare”. Aceasta afirmatie este atat de clara! Iata, cel mai mare teolog al Romaniei spune despre Parintele ca producea oamenilor „zguduiri sufletesti innoitoare”. Deci oamenii erau cutremurati cand se intalneau cu Parintele si acest cutremur era pentru ei o innoire a vietii lor. Pentru ca Parintele mustra si indemna la schimbarea vietii. Si astazi, Parintele ne-ar spune si noua sa facem acelasi lucru, sa ne schimbam viata, sa ne apropiem de Dumnezeu si sa ne lepadam de pacatele noastre. Tot in acest sens este elocventa si o scrisoare trimisa de Parintele Arsenie fostului sau coleg de banca Petru Boldor, caruia i se destainuie: „M-am inhamat la carul cu un ideal cam greu, transformarea omului in Om, fiul mai mic al lui Dumnezeu si frate al Fiului Sau mai mare, insa toate idealurile mari au in ele ceva paralizant, nu te lasa sa te ocupi de nimicurile acestei vieti”. Deci, iata-l pe Parintele orientat numai si numai catre convingerea oamenilor sa lupte pentru mantuirea lor.

Un episod din perioada sederii Parintelui Arsenie la Manastirea Sambata, despre care s-a polemizat intr-o oarecare masura, episod care a fost si exploatat pe plan politic, este si atitudinea pe care Parintele Arsenie a avut-o fata de luptatorii din rezistenta fagaraseana, din anii 1945-1948. S-a afirmat ca Parintele i-a sprijinit pe acestia atat moral cat si material, in lupta lor impotriva comunismului. Este adevarat ca Parintele era impotriva ateismului promovat de comunism si, ca un preot ce-L slujea pe Hristos si pe aproapele, vorbea cu oricine il cauta si-i cerea sfatul. Personal, cred ca din acest motiv a comunicat si poate ca i-a intarit duhovniceste pe acesti luptatori anticomunisti vrednici de a fi trecuti in cartea eroilor neamului romanesc. Insa este evident ca Parintele nu a incuviintat crima si, cu atat mai putin, sinuciderea la care unii dintre ei, disperati fiind, au apelat in ultima instanta. De fapt, in sprijinul opiniei mele, aduc si cateva argumente. Mai intai imi aduc aminte de marturia unui fagarasean din satul Ludisor care, fiind luptator in rezistenta din munti, mi-a marturisit ca „Parintele a fost cu noi pana cand am pus mana pe pusca”, adica Parintele a fost cu cei care l-au cautat, dar Parintele nu s-a implicat si nu a incuviintat niciodata lupta armata. Apoi, un al doilea fapt pe care mi-l amintesc este si atitudinea binevoitoare a Parintelui Arsenie fata de un consilier al bisericii noastre de la Draganescu, trecut la cele vesnice, care mi-a spus ca a fost inrolat in trupele de Securitate ce-au luptat impotriva celor din munti, marturisindu-mi ca n-a tras totusi in nimeni. Si Parintele, vazandu-i credinta aici la biserica, a lucrat cu el, a vorbit cu el si i-a laudat aceasta atitudine de om credincios. Asadar, putem spune ca Parintele a fost cu cei credinciosi, cu cei care se rugau lui Dumnezeu, netinand cont de culoarea lor politica, sarind totusi in ajutorul celor napastuiti. Astfel, pe nedrept, intentionat sau nu, Parintelui i s-a pus pecetea de luptator anticomunist sau de legionar, la care adaugandu-se si popularitatea duhovniceasca exceptionala a Sfintiei sale, aceasta a facut ca, ulterior, Parintele Arsenie sa fie alungat, arestat, condamnat la inchisoare si la Canal si, in fapt, sa fie urmarit pana la sfarsitul vietii pamantesti.

Acum, la 100 de ani de la nasterea pamanteasca a Sfintiei sale si la mai mult de 20 de ani de la plecarea la cele vesnice, descoperim, de fapt, ca Parintele a suferit asa cum a suferit orice trimis al lui Dumnezeu in aceasta lume, ispitit fiind de duhul cel necurat, cel care lupta impotriva Sfintilor si a mantuirii oamenilor.

In 1948, Parintele este dus la Prislop, o veche manastire ortodoxa, luata de greco-catolici si parasita apoi de acestia. Este dus la Prislop in vederea reorganizarii manastirii si a readucerii ei la ortodoxie. Si aici Parintele s-a dovedit a fi un adevarat ctitor atat in lucrarile gospodaresti cat si in intarirea vietii duhovnicesti a maicilor care se osteneau acolo. In aceasta perioada, la manastire la Prislop, a fost hirotonit diacon si viitorul Mitroplit al Ardealului, Antonie Plamadeala. Si tot acolo, in 1950 la 6 august, de Praznicul Schimbarii la Fata, este tunsa in monahism Maica Zamfira, viitoarea stareta, care, stim prea bine, a fost sora cu doamna preoteasa Ligia de aici, de la Draganescu. Mai este cunoscut faptul ca in aceasta perioada Parintele a fost dus la Canal unde a stat aproximativ noua luni.

In 1959, Parintele Arsenie si maicile au fost alungati din Manastirea Prislop, ulterior aceasta manastire devenind azil de batrani, iar Parintele a primit si interdictia de a mai sluji, interdictie pe care a respectat-o toata viata si care i-a fost ridicata post-mortem. Dupa alungarea din Manastirea Prislop, Parintele a inceput sa picteze la Bucuresti, la Biserica „Sfantul Elefterie-Nou”, si la Schitul Maicilor si, poate, si in alte parti, pictand si diverse icoane, pe care se intampla sa le descoperim astazi, cum a fost si cu icoana Cuvioasei Parascheva gasita la Manastirea „Sfantul Antonie”.

In toamna anului 1967, Parintele este chemat sa picteze biserica de la Draganescu pentru ca parintele Savian Bunescu facuse lucrari de marire a bisericii, de dezvoltare arhitecturala, inaltand biserica cu 1,75 metri si lungind-o cu mai mult de doi metri. Parintele Arsenie, venind aici in anul 1967, asa cum bine stiti cei care ati fost aici in parohia aceasta si cei care veneati aici, a stat si a pictat singur tot ceea ce vedem, peretii bisericii si catapeteasma. Si-n aceasta perioada a fost cautat de mult popor, de multi credinciosi care veneau de departe pana aici, din dorinta de a cere sfat Parintelui, din dorinta de a cere ajutor de la Parintele nostru Arsenie. Daca peretii acestei bisericute ar putea sa vorbeasca, ne-ar spune multe, multe intamplari, miraculoase, poate spun un cuvant mare, dar e un cuvant adevarat. Biserica aceasta ne-ar invata multe daca ar putea sa vorbeasca prin zidurile ei. Insa biserica noastra vorbeste prin pictura ei. Parintele ne-a si spus: „Pictura ma suplineste”. Multe s-au intamplat si aici la Draganescu si suntem binecuvantati sa avem aceasta biserica, sa venim sa ne inchinam in aceasta biserica unde Parintele a depus atata efort. Asa cum scrie de fapt si in pisania Bisericii, ne-a lasat un testament: „Le lasam rugaminte celor ce ne urmeaza sa pastreze cu sfintenie ceea ce daruim, realizat cu atata dragoste si truda.”

Parintele, asa cum stiti, va pleca la cele vesnice in anul 1989, in data de 28 noiembrie. Inainte de aceasta, anuntandu-si plecarea parca, a spus in anul 1986 ca ”mai sunt trei calendare”, a mai spus: „nici o zi in 1990” si multi n-au inteles cuvintele acestea atunci. Si putem spune ca si data o stia, caci data de 28 noiembrie este pictata in Sfantul Altar catre miazazi. Deci l-am avut pe Parintele printre noi si sa dam slava lui Dumnezeu ca l-am cunoscut. Ultimul „Hristos a inviat!” l-a cantat aici la Draganescu, in casa parohiala, de Sfintele Pasti ale anului 1989, pentru ca in 28 noiembrie sa ne paraseasca, de fapt sa plece in lumea cea nevazuta, cea sfintita si sfintitoare. Si de-acolo, asa cum spunea Parintele, ne ajuta mai mult decat de-aici. Sa pastram vie amintirea Parintelui Arsenie in memoria noastra, sa-l ascultam pe Parintele, sa ne rugam Parintelui caci, asa cum spun din ce in ce mai multi credinciosi, Parintele are trecere la Dumnezeu, Parintele ajuta, Parintele se milostiveste catre noi. Si dovada este ca veniti din ce in ce mai multi, cautati Manastirea Prislop, cautati si Biserica din Draganescu, cautati si Manastirea Sambata, cu siguranta, si asta dovedeste asa cum a spus iarasi Parintele Arsenie ca „de la Prislop va lua tara foc”.

In numele Tatalui si Fiului si-al Sfantului Duh. Amin.

Parintele Lucian Razvan Petcu
Preot paroh la Biserica „Sfantul Nicolae” din Draganescu, judetul Giurgiu.

Cuvant rostit la Biserica din Draganescu
29 septembrie 2010

SURSA

Autobiografie Părintele Arsenie Boca – „Sfântul Ardealului”

Parintele Arsenie Boca„Subsemnatul m-am născut în 1910, septembrie 29, în Vaţa de Sus, jud. Hunedoara. Şcoala primară şi liceul în orăşelul Brad, acelaşi judeţ. De pe atunci mi se remarca o anumită înclinaţie spre singurătate şi spre probleme de religie, chiar peste puterile mele de atunci. Aşa spre pildă am o carte a lui Immanuel Kant: „Religia în limiteleraţiunii” iscălită: „Boca Zian cl. IV. lic.”

La intrarea în cursul superior de liceu am rămas orfan de tată, care era cizmar de meserie şi foarte bun pedagog cu fiul său. Ştiu până astăzi că m-a bătut odată pentru că sa nu mai pierd timpul – ceea ce i-am făgăduit cu lacrimi şi n-am uitat până acum, şi de multe ori mi-a folosit în viaţă. În cursul liceului mi-au plăcut foarte mult: matematicile, fizica, religia, desenul şi muzica. Terminând liceul şi luând bacalaureatul la prima prezentare, înclinam spre ştiinţele pozitive, dar dacă aveam avere sau garantau tutorii pentru mine intram la aviaţie la Cotroceni – ceea ce n-a fost, împiedicându-mă sărăcia. Drept aceea a biruit înclinaţia contemplativă sau speculativă şi în 1929 m-am înscris la Academia Teologică din Sibiu.

În cursul teologiei mi-am vândut casa părintească spre a-mi putea continua studiile. Eram şi bursier. Mamei nu i-am cerut niciun ajutor şi nici nu mă înduram, întrucât era divorţată de tata iar eu eram dat tatii prin sentinţa de divorţ, ca fiind, pe baza meseriei, mai sigur că mă va da la şcoală. În timpul teologiei mi se lămurea frumuseţea chipului vieţuirii călugăreşti şi doream să mă instruiesc, pe cât puteam, mai temeinic, cu deosebire în latura mistică a vieţii. Cu prilejul acela aveam următoarele note caracteristice: deprindeam pe mama cât mai fără mine şi cât mai fără corespondenţă, ca oarecum să mă uite şi să nu-i vie greu când va afla că m-am călugărit. Apoi, de la plecarea din Brad, mi-am pus o anumită disciplină austeră, care avea mai multe amănunte greu de crezut. Aşa de pildă mi-am propus ca toata vremea teologiei să nu fac nici o cunoştinţă cu fete. Ceea ce n-am reuşit, întrucât tocmai în anul acela 1929 Ministerul îngăduie şi fetelor să studieze teologia, şi m-am pomenit cu câteva colege. Dar cunoştinţe în oraş am izbutit să n-am.
Asta am reuşit toată vremea teologiei, deşi făceam parte şi din „Reuniunea de muzică Gh. Dima” din Sibiu, de sub dirijorul N. Oancea, şi care era mixtă. Aveam problema voinţei în stăpânirea simţurilor. Mai mult chiar, mă preocupa, studiind mistica comparata a diferitelor religii superioare, ca să vad prin proprie experienţă, cât se întinde sfera voinţei în domeniul vieţii sufleteşti şi biologice. Mă interesa să vad dacă e adevărat ce afirmă cărţile asupra actelor reflexe, şi asupra instinctelor, că anume sunt independente de voinţa şi controlul conştiinţei. Experienţa mea personală însă mi-a dovedit că acţiunea voinţei şi a conştiinţei se poate întinde şi peste instincte şi actele reflexe după o oarecare variabilă. Mă ajutau la aceste adânciri şi studiile ce le făcea pe vremea aceea Mircea Eliade la Ecutta, trimis de Universitatea din Bucureşti, pentru studii orientalistice. Iar parte de studii le tipărea în Revista de filosofie din Bucureşti, şi-mi parveneau pe această cale.
Toate acestea mă interesau să le aflu şi să le probez în vederea călugăriei. Mă abţineam de la „voia în oraş”, ci stam în curtea şcolii cu poarta deschisă. Cu colegii nu ieşeam în oraş decât dacă trebuia în interesul şcolii, a vreunui profesor, sau însoţiţi de profesori, cum era cazul cu reuniunea de muzică. N-am dansat şi n-am învăţat lucrul acesta. Ȋmi dase tata grija asta – şi mai cu deosebire când eram teolog nu-mi puteam închipui să fac aşa ceva. De viaţa altora în afara zidurilor teologiei am fost în cea mai perfecta indiferenţă şi necunoştinţă. Toate preocupările mele erau şi sunt până astăzi interioare, nu exterioare. Vorbirea mi-a fost urâtă de când mă ştiu. Chiar numele călugăresc l-am ales pentru că Avva Arsenie îşi alesese nevoinţa tăcerii, prin care s-a desăvârşit interior. Teza de licenţă în Academia Teologică rezumă strădaniile mele spre acea desăvârşire interioară a omului, şi purta titlul: „Ȋncercări asupra vieţii duhovniceşti”. Terminam teologia prin 1933.

Ȋn vacanţă mă ocupam cu pictura

Pictura mi-a lungit şcoala. Căci aflând Mitropolitul Nicolae Bălan că am talentul acesta, m-a trimis anul următor 1933/34 la Academia de Arte frumoase din Bucureşti, care am terminat-o în cinci ani. Profesori principali aveam pe dl. Francisc Sirato, Costin Petrescu şi Fr. Reiner, ultimul de la Facultatea de medicină. La medicină de multe ori nu puteam merge din cauza frământărilor şi grevelor studenţeşti, care mă supărau pentru motivul că pierdeam vremea şi cunoştinţele de anatomie şi antropologie cu profesorul meu, care de multe ori era pus în imposibilitatea să-şi ţină cursul. Abia aci m-am lovit de mişcările politice studenţeşti, care mi-au produs o impresie neplăcută. Ȋn mişcări studenţeşti n-am intrat nici de fapt, nici de drept, întrucât Academia de Arte frumoase nu era considerată în cadrul Universităţii, ci ca o şcoală aparte. Deci pe noi de la Bellearte ne tratau ca fiind înafara de studenţii ce să se poată înscrie în centrul studenţesc Bucureşti. Am fost complet în afară de orice mişcare studenţească sau înscriere în vreo mişcare politică.
Vremea în Bucureşti am petrecut-o nelipsind de la şcoala niciodată. Bolnav încă n-am fost, ca să lipsesc pe pricina asta. Lucram la atelier foarte mult. Primăvara mergeam de la 5 dimineaţa şi mă întorceam la internatul Radu Voda unde locuiam, seara la cină. Trei ani am stat la internat, ca să fie o garanţie pentru mine ca nu mă ocup cu nici o pierdere de vreme. Pe-acolo mai veneau şi studenţi legionari care ne chemau cu ei. Nu m-am dus niciodată. Şcoala mă absorbea total şi n-aveam vreme de pierdut. (Bătaia din copilărie pentru a nu pierde vremea mă urmărea ca un înger păzitor.) Studiam foarte mult. Timpul ce-mi mai rămânea liber acasă îl foloseam citind şi discutând teologie cu încă un coleg de-al meu care studia Conservatorul. Aşa s-a întâmplat ca odată, plăcându-mi foarte mult scrierea mistică a sfântului Ioan Scărarul, am tradus-o în româneşte, în vreme de 5 luni. M-a ajutat foarte mult la încheierea convingerii mele de-a intra în călugărie. În vremea aceea, mişcarea legionară era în toi şi se discuta de ea în toate părţile. Eu ca un independent de politic, nu mi-am găsit înclinaţie către mişcare. Apoi s-a întâmplat că nici nu m-a mai chemat nimeni. Singura mea participare a fost asta: când se întorceau din Spania, morţi, Moţa şi Marin, am ieşit cu colegi întâmplători prin curte până la trotuarul străzii „Calea Griviţei”, pe care trecea convoiul de la Gara de Nord spre Calea Victoriei. Căci Academia noastră era pe Calea Griviţei.
Deci am privit o parte din convoi şi pe cei doi morţi. Atâta tot. Colegi la şcoală am avut de toate soiurile şi neamurile. Aveam, la alţi profesori, pe unul Vulpescu; ăsta era comunist, purta cravată roşie, însă discuţii n-am avut împreună niciodată. Aveam coleg de clasă pe un evreu Ithoc Steinberg – eram prieteni. Îi spuneam câteodată: Mai Steinberg, tu eşti evreu şi eu creştin, deci ar fi să fim unul împotriva altuia. Eu însă am să fiu mai bun ca tine şi tu n-ai să te poţi supăra pe mine, daca în felul acesta te voi concura în viaţă. Mai pe urmă, când am citit Biblia, am văzut că ultima misiune mondială e a evreilor, eventual a unei idei a evreilor. Am terminat Belleartele cu bine, am făcut anul de practică, ce însă a fost mai scurt; am plecat, trimis de Mitropolitul Nicolae Bălan, în Sfântul Munte, ca să deprind călugăria de acolo. La plecare erau cele mai aspre cercetări ca nimeni din cei ce-au fost legionari vreodată să nu poată ieşi din ţară. Eu, neavând absolut nimic la activ, am obţinut paşaport de călătorie: în Europa „sans Russie”, de la Prefectura poliţiei din Sibiu. Iar întrucât eram diacon, am obţinut şi încuviinţările speciale de la cele trei Patriarhii: a României, a Constantinopolului şi a Atenei, precum şi a celor două guverne: român şi grec, precum că n-am nimic suspect la activ, ci simpla chemare către desăvârşirea interioară prin meşteşugul călugăriei.

M-am întors în ţară la 8 iunie 1938. Ţin minte data pe aceea, că intrând în ţară prin Moraviţa am văzut drapelele româneşti, de acel 8 Iunie de odată. De la data aceasta, până la Paştile anului viitor când am intrat în călugărie, mi-am adunat unelte de pictură, materiale, am mai învăţat la Chişinău cu nişte meşteri ruşi poleitura cu aur „cicanca”, şi alte lucruri trebuitoare unui atelier de pictură. În Vinerea Izvorului după Paştile anului 1939, am fost tuns în călugărie primind numele Arsenie. Un an m-am ocupat cu gospodăria, eram primul şi singurul călugăr la Mănăstirea Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus, jud. Făgăraş. De pictură nu-mi mai rămânea vreme. Al doilea an la fel. Până când m-am luat de grija că am învăţat pictura degeaba. Se întâmpla în vremea asta că ne veneau oameni cu durerile lor şi evlavie la Mănăstire şi călugări. Mai intrase în călugărie Părintele Serafim Popescu. L-am rugat pe el să primească preoţia – eu simţindu-mă nevrednic. A primit-o. Aşa au început slujbele la Mănăstire după puteri. Într-o iarnă, probabil prin 1941, ne trezim cu o avalanşă de oameni de toate vârstele şi treptele, năpădindu-mă să stau de vorbă cu ei despre necazurile lor. Aci m-am trezit să fac duhovnicie cu oamenii, deşi nu eram preot. Ştiam că tot ce păţesc oamenii, li se trage de pe urma greşelilor sau păcatelor.
Aşa m-am văzut silit să primesc preoţia şi misiunea majoră a propovăduirii lui Hristos-Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, precum şi a sfinţirii omului, ca să aibă pacea lui Dumnezeu în sine, absolut în orice împrejurări s-ar afla în viaţă. I-am învăţat să fie curaţi faţă de oameni şi faţă de Dumnezeu; să dea Cezarului ce e al Cezarului (ascultare cetăţenească, dajdie etc.) şi lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu (cuget curat, suflet purificat şi trup curăţit de patimi). Despre această învăţătură, martori îmi sunt toţi cei ce-au ascultat poveţele cele după Dumnezeu pe care li le-am dat: iubirea de Dumnezeu, iubirea de toţi oamenii, fără deosebire, şi viaţa curată, care fac cu putinţă reîntoarcerea noastră, a împlinitorilor, iarăşi în Împărăţia de obârşie, de unde ne-a trimis Dumnezeu spre scurta cercare a cuminţeniei şi a iubirii noastre, pe pământ, în stadia şi arena vieţii. Asta îmi este toata misiunea şi rostul pe pământ, pentru care m-a înzestrat cu daruri – deşi eu sunt nevrednic. Pentru asta sunt solicitat în toate părţile, ca să propovăduiesc iubirea lui Dumnezeu şi sfinţirea oamenilor prin iubire. De alte gânduri şi rosturi sunt străin.

Ieromonahul Arsenie
R. Vâlcii, 17 iulie 1945

Rugaciune catre parintele Arsenie Boca

Parintele Arsenie BocaSfinte Preacuvioase Părinte Arsenie, îndreptător al sufletelor noastre şi tămăduitor al bolilor sufleteşti şi trupeşti, ca cel ce ai fost împodobit cu adânc de cunoaştere a făpturii omeneşti, te rugăm în vreme de durere şi mîhnire, caută cu milă spre noi păcătoşii fiii tăi şi mijloceşte către Preabunul nostru Mîntuitor iertare de păcate şi vindecare de toată neputinţa. Părinte sfinte cel care ai mare îndrăzneală înaintea tronului ceresc, te chemăm cu amare lacrimi, dar cu nădejde, că cele spre vindecare sufletească şi trupească, spre mîntuire şi sfinţire, le vom dobîndi prin Tine, cel ce ne-ai încredinţat prin aceste cuvinte: „Eu mă duc, dar de acolo de unde voi fi am să vă ajut mai mult ca şi pînă acum”…

După cum în viaţă pe cei aflaţi în mari necazuri şi cumplite suferinţe îi tămăduiai îndată, şi acum, pe noi cei păcătoşi însă chemaţi cu dragoste părintească la mormîntul tău încununat cu har ceresc şi flori, ne primeşte şi ne mîngîie, sfînt şi bun Părinte, ne scoate din negura păcatelor şi a patimilor, ne dăruieşte binecuvîntarea ca să purtăm Crucea vieţii, spre înviere şi luminare desăvîrşită… Doctor şi tămăduitor de orice suferinţă, te rugăm, vindecă-ne pe noi fiii tăi şi pe cei ce îi aducem în lacrimi şi rugăciuni la Crucea sfîntă a mormîntului tău izvorîtor de pace, har şi binecuvîntarea ta de bun şi sfînt Părinte, îţi mulţumim şi te rugăm să ne fii mereu aproape cu rugăciunea şi ajutorul ce ni-l aduci din Cerul Sfînt, spre slava marelui şi minunatului nostru Dumnezeu şi spre a sufletelor noastre mîntuire. † Amin.

Rugaciune de dimineata scrisa de Parintele Arsenie Boca

Doamne Iisuse Hristoase, ajuta-ma ca astazi toata ziua sa ma lepad de mine insumi, ca cine stie din ce nimicuri mare vrajba am sa fac si astfel, tinand la mine, sa Te pierd pe Tine.
Doamne Iisuse Hristoase, ajuta-mi ca rugaciunea Preasfantului Tau nume sa-mi lucreze in minte mai mult decat fulgerul pe cer, ca nici umbra gandurilor rele sa nu ma intunece, caci iata pacatuiesc in tot ceasul.
Doamne, Cela ce vii in taina intre oameni, ai mila de noi, ca umblam impiedicandu-ne prin intuneric. Patimile au pus tina pe ochii mintii, uitarea s-a intarit in noi ca un zid, impietrind in noi inimile noastre si toate impreuna au facut temnita in care Te tinem bolnav, flamand si fara haina, asa risipind in desertaciune zilele noastre, umbriti si dosaditi pana la pamant.
Doamne, Cel ce vii intre oameni in taina, ai mila de noi si pune foc temnitei, aprinde dragostea in inimile noastre, arde spinii patimilor noastre si fa lumina sufletelor noastre. Doamne, Cela ce vii in taina intre oameni, ai mila de noi, vino si Te salasluieste intru noi, impreuna cu Tatal si cu Duhul Tau cel Sfant. Caci Duhul Sfant se roaga pentru noi cu suspine negraite, cand graiul si mintea noastra raman neputincioase.
Doamne, Cel ce vii in taina, ai mila de noi, caci nu ne dam seama cat suntem de nedesavarsiti si cat esti de aproape de sufletele noastre si cat ne departam noi prin pacatele noastre.
Ci lumineaza lumina Ta peste noi, ca sa vedem lumina prin ochii Tai, sa traim in veci prin viata Ta. Lumina si Bucuria noastra, slava Tie! Amin.