„Nu mai pot, e mofturos!”

profirie

I-am spus odată:

– Părinte, nu mai pot să lucrez cu fratele acesta, e prea mofturos!

– Măi, tu eşti egosit, ştii? De asta pătimeşti atâtea.

– Ştiu, părinte, de mic sunе aşa. Rugaţi-vă să-mi dea Dumnezeu smerenie în inimă.

– Când inima are smerenia cea sfântă, ea le vede pe toate ca fiind bune şi trăieşte în biserica cea necreată a Lui Dumnezeu încă de acum şi de aici, de pe pâmănt. Dar nu smerenia ceea despre care vorbim, nici pe care credem noi că am dobândit-o. Smerenia cea sfântă e dar de la Dumnezeu, pentru sufletul pe care-l găseşte curat. Atunci, Dumnezeu păzeşte cu mulţumire acel suflet curat şi îl trage spre El. Aşa că nu spune „ăsta e un mofturos”, „acela e invidios”, „celălat e mânios, etc.

„N-o spune n-o scapăt niciodată la capăt cu el”. O astfel de atitudine nu e ortodoxă, nu e creştinească.  Aşa, eşti străin de iubirea lui Dumnezeu. Te desparţi de Harul lui Dumnezeu, fiindcă te-ai despărţit de fraţii tăi. Să trecei cu vederea slăbiciunile lor şi, fără să le emiţi, să fii una cu ei la lucru.

Orice vor şi cum vor să faci. Vor aşa? Bine. Vor altfel? Bine, fie altfel. În felul acesta, zidurile care ne despart de fraţii noştri se surpă, iar noi ne unim cu Hristos. Cu cât te uneşti mai mult, zilnic, cu fraţii tăi, cu atât pătruzi mai mult, tainic în iubirea lui Hristos.

Extras din Părintele Porfirie- “Antologie de sfaturi şi îndrumări” Editura Bunavestire, Bacau, p.117-118

SURSA

Anunțuri

Când ne ascultă Dumnezeu rugăciunile?

batrani_3

Te plângi că Dumnezeu nu îţi ascultă rugăciunile. În multe restrişti te-ai rugat lui Dumnezeu şi niciodată nu te-a izbăvit! Cum nu te-a izbăvit, mă mir, când, iată, tu ai supravieţuit restriştilor, nu ele ţie?

Îngăduie-mi însă o întrebare: tu Îl asculţi pe Dumnezeu? În amândouă Testamentele, atât în cel Vechi cât şi în cel Nou, Cel Preaînalt a făgăduit să-i asculte pe oameni cu condiţia ca oamenii să asculte de El. Îl asculţi tu pe Dumnezeu atunci când cauţi ca Dumnezeu să te asculte pe tine? Împlineşti tu legile Lui Dumnezeu şi ţii tu rânduielile Lui? De nu faci asta, e de mirare cererea ta ca Dumnezeu să te audă şi să te asculte. Dumnezeu S-a pogorât pe pământ şi a spălat picioarele celor ce Îl iubesc. Mult se bucură Ziditorul nostru să-i asculte pe copiii Săi cei ascultători. Pe Moise, pe Avraam şi pe Iacov, Ziditorul i-a ascultat în toate câte L-au rugat. Şi prin lucrări fireşti şi mai presus de fire, El Şi-a revărsat mila asupra celor care împlineau legea Lui. Dacă nu a vrut să asculte rugăciunile mele şi ale tale, asta se întâmplă ori fiindcă nu am vrut să ascultăm poruncile din legea Lui, ori rugăciunile noastre nu au fost aşa cum trebuie. Domnul a grăit prin Isaia poporului neascultător: „De veţi înmulţi rugăciunea voastră, nu vă voi asculta”, şi puţin mai încolo: „De veţi vrea şi Mă veţi asculta, bunătăţile pământului veţi mânca” (Isaia l, 15,19).Aşadar, Dumnezeu ne ascultă când suntem ascultători şi nu ne ascultă când suntem neascultători. Nu ascultă nici când cerem ceva păgubitor şi lipsit de noimă. Apostolii Iacov şi Ioan L-au rugat odată pe Domnul să pogoare foc din cer asupra satului unde nu voiseră să le dea găzduire. „Iar El, întorcându-Se, i-a certat” (Luca 9, 55). Nu numai că nu le-a ascultat rugăciunea, ci i-a şi certat. Gândeşte-te şi tu dacă rugăciunile tale au fost vrednice de un om şi vrednice de Dumnezeu. Încă ceva. De ce te rogi lui Dumnezeu numai în restrişte? Prin aceasta pe tine te înjoseşti, iar pe Dumnezeu Îl jigneşti. Ziditorul nostru cere de la noi să simţim neîncetat că suntem în faţa Lui şi să avem neîncetat împărtăşire cu El prin rugăciune. Neîncetat rugaţi-vă! Rugându-te lui Dumnezeu numai atunci când dă peste tine nenorocirea, faci din tine un cerşetor oarecare, iar pe Dumnezeu Îl ruşinezi, fiindcă Îl chemi ca pe un pompier, numai atunci când îţi arde casa. Hristos ne-a dat dreptul să Îl numim pe Tatăl Lui Tată al nostru. Ce e mai dulce decât asta? Şi ce este mai dulce pentru copii decât a fi în faţa părinţilor? Să ne străduim neîncetat şi noi, deci, să fim în faţa Tatălui nostru Ceresc cu inima şi gândurile şi rugăciunile. Rugăciunea noastră în vreme de propăşire şi bucurie e ca un capital duhovnicesc care ne foloseşte la vreme de nevoie şi suferinţă mai mult ca rugăciunea de o clipă făcută când vin zilele de restrişte. Pace ţie de la Domnul!

Sfântul Nicolae Velimirovici

SURSA

Daţi cezarului cele ce sunt ale cezarului, şi lui Dumnezeu, cele ale lui Dumnezeu

În vremea noastră, în loc de „cele ce sunt ale cezarului” avem „cele lumeşti” şi problema se pune aşa: cele lumeşti, la vremea lor, cele dumnezeieşti, la vremea lor; dar oamenii s-au năpustit asupra celor lumeşti, iar cele dumnezeieşti sunt lăsate deoparte. De aici iau naştere slăbiciunea convingerilor şi şubrezenia credinţei, iar apoi înstrăinarea de ea şi clătinarea în bătaia vânturilor tuturor învăţăturilor mincinoase.

Daţi cezarului cele ce sunt ale cezarului, şi lui Dumnezeu, cele ale lui Dumnezeu”; asta înseamnă a da fiecăruia ce-i al lui. În vremea noastră, în loc de „cele ce sunt ale cezarului” avem „cele lumeşti” şi problema se pune aşa: cele lumeşti, la vremea lor, cele dumnezeieşti, la vremea lor; dar oamenii s-au năpustit asupra celor lumeşti, iar cele dumnezeieşti sunt lăsate deoparte. Ca atare, acestea din urmă nu numai că nu sunt pe locul cuvenit lor, adică pe primul plan, aşa cum se cuvine, ci au căzut cu totul în uitare. Ca urmare a acestei uitări, aparent neintenţionate, pomenirea lor se întunecă în conştiinţă, iar apoi devin tulburi şi conţinutul, şi temeiurile lor. De aici iau naştere slăbiciunea convingerilor şi şubrezenia credinţei, iar apoi înstrăinarea de ea şi clătinarea în bătaia vânturilor tuturor învăţăturilor mincinoase. Această cale o străbate oricine dă dovadă de nepăsare faţă de cele dumnezeieşti; şi tot această cale o străbate şi societatea atunci când în rânduielile sale începe să nu mai ia aminte la cerinţele lui Dumnezeu.

Atunci când cele dumnezeieşti trec pe ultimul plan, în societate începe să se înstăpânească emanciparea faţă de cerinţele lui Dumnezeu – în plan intelectual, moral şi estetic – iar secularizarea (slujirea duhului acestei vremi) în politică, obiceiuri, distracţii, iar apoi în educaţie şi în toate instituţiile. În ziua de azi, despre cele dumnezeieşti nu gândeşte, nu vorbeşte, nu scrie nimeni şi nici măcar prin minte nu le trece oamenilor să le aibă în vedere în întreprinderile lor. Mai trebuie, atunci, să ne minunăm că învăţăturile potrivnice credinţei sunt primite în societate şi că societatea înclină către o necredinţă generală?

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Editura Sophia, București, pp. 230-231)

SURSA

De ce te lasă Dumnezeu să urli de durere?

maica siluana

De ce te lasă Dumnezeu să urli de durere? Pentru că te iubeşte. Dacă asculţi puţin tăcerea din ochii Lui din icoană vei auzi că-ți cunoaşte durerea pe care o simte deodată cu tine în trupul Său. Doar că nu are aceeaşi atitudine față de ea, ca tine. Lui îi este milă de tine, ție nu! El din milă și din iubire, a venit la noi și vine la tine ca să-ți arate pe viu că durerea se poate trăi și altfel decât revoltându-ne, acuzând și învinovățind: pe ceilalţi, pe noi înşine, pe El … Tu, lipsită de milă față de tine, din cauza dorinței ca lucrurile să fie așa cum ți-ar plăcea ție, alegi mereu soluții care sporesc suferința, întunecă mintea și otrăvesc viața.

Dacă acum, te oprești din cârtit și te așezi în fața Lui și hotărăști să iei în fața durerii atitudinea Lui, totul se va schimba.
Ți se pare că poruncile Lui sunt nori și sunt grele. Ele sunt pur și simplu puterea pe care nu o ai acum ca sa trăiești cum ne cere El. De exemplu: tu nu poți să nu cârtești când cineva face ceva rău sau ceva care te doare pentru că nu știi să faci altceva și nu te-a învățat nimeni să fii atentă și la durerea celorlalți pe care nu o poți simți pe dinăuntru, ca pe a ta. Ca remediu la acestă neputință, Domnul îți dăruiește porunca: Binecuvintează pe cel ce-ți face rău. Nu judeca! Făcând asta, fără plăcerea cu care faci ce poți, vei descoperi că nu mai cârtești și că durerea devine altceva pentru tine.

Cum binecuvântezi? Așa, simplu: „Doamne, binecuvântează pe X care făcând ce face acum, mă rănește, îmi face rău, mă doare!”
Cum nu judeci? Tot simplu: „Doamne, ce face acesta acum e treaba lui. Are voie să facă ce vrea. Numai Tu știi de ce face: de frică, de durere, că-l provoc eu, din nesimțire sau ură, din neștiință sau cu bună știință… Tu ești judecătorul lui. Eu te rog să-l binecuvântezi și pe mine să mă înveți cum să-l iubesc, cum să mă apăr, cum să-mi trăiesc durerea”. Desigur e doar un exemplu. Poți găsi alte cuvinte.

Dacă nu ai puterea să rostești asemenea cuvinte, să-I spui tot Lui: „Doamne, nu pot. Tu poți. Ajută-mă!”
Atunci poate că vei auzi cheamarea Lui: „Veniți la Mine, toți cei osteniți și eu vă voi odihni pe voi”.
Atunci poate că vei alege să mergi la El, la Biserică și să-L lași să te mângâie, să te spele de păcat prin Spovedanie, să te întărească în har prin Împărtășanie, să te învețe mai multe, cum știe El.

Și multe, multe se vor schimba mergând pe calea ce strâmtă a renunţării la voia noastră, la dorința ca lucrurile să fie așa cum vrem noi.
Alfel, oricât ai urla și ai bate din picior, nimic nu se schimbă pentru că schimbarea poate avea loc numai în tine.

SURSA

Să iert? Nu pot!

Vine odată la mine un prieten al meu și-mi spune: „Sânt foarte mâhnit. Sufletul îmi este rănit de moarte de jignirile pe care mi le-au adus apropiații mei. Nu le pot ierta asta! Îmi voi cere dreptul. Îi voi da în judecată…”

După ce l-am ascultat, am încercat să-l liniștesc și să-i schimb starea sufletească, i-am amintit cât de mult au fost ocărâți și defăimați bineplăcuții sfinți ai lui Dumnezeu și cum ei, deși pătimeau pe nedrept, toate cu bărbăție le-au răbdat; că trebuie și noi să răbdăm, cu atât mai mult cu cât sufletele noastre sânt plinede păcate; că, dacă iertăm, și pe noi ne va ierta Dumnezeu – și altele asemenea. I-am spus că din răbdarea jignirilor nedrepte avem mare folos, și ca o întărire a acestui fapt i-am citit din „Carte de îndrumare în viața duhovnicească” următoarea pildă ziditoare:

Un bătrân locuia la chiliile pustnicești, afară de Alexandria, și era bătrânul foarte iute, puțin la suflet și nerăbdător. Deci, auzind despre dânsul un călugăr mai tânăr, a făcut legământ cu Dumnezeu, zicând: „Doamne, pentru toate păcatele pe care le-am făcut în lume, voi merge și voi petrece cu bătrânul, și-i voi sluji și-l voi odihni.”Deci, îl ocăra bătrânul ca pe un câine în toate zilele. Dumnezeu, văzând smerenia și răbdarea fratelui după șase ani de supunere către bătrânul, i-a arătat în somn un înger care ținea o hârtie mare, jumătate ștearsă și jumătate scrisă. Și îi arăta fratelui hârtia, zicând:

„Iată, jumătate din datoriile tale le-a curățit Stăpânul Dumnezeu,silește-te și pentru celelalte!”

Și era alt bătrân, duhovnicesc după viețuire, locuind aproape de el, care știa cele despre fratele și auzea totdeauna cum îl ocăra bătrânul și-l necăjea cu nedreptate și cum acesta îi punea lui metanie, iar bătrânul nu făcea pace cu el. Întâlnindu-l pe fratele, acest duhovnic bătrân l-a întrebat: „Ce este, fiule, cum a trecut ziua de astăzi? Oare am dobândit ceva, oare am șters de pe hârtie ceva?”

Fratele, cunoscând că bătrânul este om al Duhului, n’a ascuns tainele sale, ci i-a răspuns:

„Da, părinte, astăzi ne-am ostenit puțin.” Și dacă cândva trecea vreo zi în care nu ar fi fost ocărît, sau n’ar fi fost scuipat, sau n’ar fi fost izgonit de bătrân, se ducea seara la bătrânul cel de aproape și zicea, plângând: „Vai mie, părinte, că rea mi s’a făcut mie ziua de astăzi; căci nu am dobândit nimic, ci în odihnă am petrecut-o.” După alți șase ani, a adormit fratele, și mărturisea bătrânul cel duhovnicesc că l-a văzut pe el stând împreună cu mucenicii și rugându-se lui Dumnezeu pentru bătrânul lui, cu multă îndrăzneală, și zicând:

„Doamne, precum m’ai miluit pe mine prin acela, miluiește-l și pe el pentru îndurările tale cele multe și pentru mine, robul tău!” și după patruzeci de zile l-a luat la sine și pe bătrânul în locul cel de odihnă…

Când am terminat de citit prietenului meu această povestire, am așteptat să văd cum va reacționa. A fost mișcat până la lacrimi și a zis: „Într’adevăr, cât de mari au fost Sfinții Părinți! Câtă răbdare au avut!”

Iar eu i-am spus: „Iată, dragul meu, calea spre mântuire și pentru tine: iartă celor ce te-au defăimat, și Dumnezeu te va ierta și pe tine!” Atunci el dintr’odată, ca ars, și-a amintit și a strigat: „Să iert? Nu pot! M’au necinstit în chip îngrozitor! Îmi voi cere dreptul! Îi voi da în judecată!…” Cu aceste cuvinte pe buze, a plecat…

Nu facem, oare, noi toți, iubiți cititori, precum acest prieten? Câtă vreme citim în cămăruța noastră caldă și tihnită despre nevoințele marilor oameni bineplăcuți lui Dumnezeu, sântem mișcați până la lacrimi. Văzând răbdarea lor, plângem cu umilință. Când auzim predici frumoase despre ei, ni se înmoaie sufletele. Însă de îndată ce am ieșit afară în viață și ne întâlnim cu vreun dușman sau cu cineva cu care ne-am certat aseară, îi întoarcem spatele și nu-l putem ierta.

Ce folos avem din toată cunoștința noastră despre cum trebuie să ne purtăm și despre cum s’au purtat sfinții în astfel de cazuri, dacă nu facem ca ei?!

Extras din Arhimandritul Serafim Alexiev, Viața duhovnicească a creștinului ortodox, Editura Predania, București 2010
21

SURSA

Necesar pentru mantuire

Necesar pentru mantuire

Ca omul sa se mantuiasca este nevoie de lucrarea sa in aceasta directie. Dar oricat de mult s-ar stradui omul, el nu se poate mantui fara ajutorul lui Dumnezeu. Conlucrarea dintre efortul omului si lucrarea lui Dumnezeu constituie cheia mantuirii.

Sfintii Parinti spun ca Dumnezeu desavarseste lucrarea omului numai atunci cand acesta ajunge la smerenie. Atat de mult pretuieste smerenia, incat El prefera in locul unui drept mandru pe un pacatos smerit. De ce? Pentru ca in cel mandru nu e loc de prezenta iubitoare a lui Dumnezeu. Acest lucru nu inseamna ca El isi doreste ca noi sa fim pacatosi si smeriti, ci vrea sa fim drepti, dar intru smerenie.

Ca in orice lucrare, e bine sa tinem seama de inceput. Nu trebuie sa incepem dintr-o data cu post aspru, multe rugaciuni si metanii etc, pentru ca ajungem la deznadejde. Firea noastra nefiind invatata cu acestea, va vedea in ele nu mijloace de crestere duhovniceasca, ci glasuri care ii vor vesti ca mantuirea este imposibil de atins.

Treptat, incepand sa duca o viata duhovnicesca, omul va ajunge cu ajutorul lui Dumnezeu nu doar sa nu mai faca raul, ci chiar sa nu se mai gandeasca la el. E bine sa stim ca nu e de ajuns pentru mantuire sa fii dincolo de lucrarea raului, ci e de trebuinta sa cunosti si instrainarea de amintirea lui.

In masura in care ne curatim prin osteneli, incercari si pocainta, suntem luminati de Dumnezeu. Incepem sa ne vedem ca fiind cei mai neinsemnati oameni si sa descoperim in orice om o frumusete pe care alta data nu o cunoasteam. Incepem sa simtim durerile semenilor ca fiind ale noastre si sa ne rugam pentru cei care ne batjocoresc.

Mantuirea este un urcus. Iar aceasta urcare este o impreuna lucrare a noastra cu puterea lui Dumnezeu si adeseori impletita si cu ajutorul unora din semenii nostri.

Adrian Cocosila

SURSA

Dusmanul omului

Dusmanul omului

În viața noastră putem fi înconjurați atât de prieteni, cât şi de dușmani. O vorbă românească spune: „Ferește-mă Doamne de prieteni că de dușmani mă apăr eu!” Dar, oare, știm noi care este principalul nostru dușman? Nu, acesta nu este o bacterie sau un virus şi nici un terorist, o bandă sau un guvern ostil. Este un dușman secret, care a distrus viețile a miliarde de oameni, de-a lungul istoriei umane. Acest inamic secret se poate deghiza întotdeauna, cu mare viclenie. Şi, chiar dacă vor plana asupra sa suspiciuni, le va îndepărta cu ușurință şi, cu o mare pricepere, își va demonstra nevinovăția. Cine este creatura aceasta care amenință întreaga omenire? Dușmanul secret al omului este omul însuși. Sunt eu şi ești tu. Dușmanul acesta ne ucide sufletul. Şi sunt multe „cadavre” vii în jurul nostru. Îi vedem cum merg sau cum stau în singurătate. Putem fi şi noi, cei vii, dar care putem muri atunci când venim în contact cu persoane care ceartă, jignesc, reacționează furios, se poartă inadecvat, invidiază sau nu iartă. Ne rănim unii pe alții prin transferul şi neasumarea responsabilității. Durerea din inimă este cea care acuză şi țipă atunci când arătăm cu degetul pe cei mai apropiați și dragi oameni, pe ai noștri. Noi îi acuzăm, în timp ce ei își ignoră propria durere, înăbușind strigătul sufletului.

Durerea pe care o simțim nu indică însă decât propria noastră greșeală. Noi nu îi ucidem pe alții. Ne omorâm pe noi înșine, încet, dar constant și prostește. De fiecare dată când izbucnim într-un acces de furie ucidem o parte din adevăratul nostru sine, ucidem iubirea. Desigur, ni se pare că cei care ne provoacă furia sau frustrarea sunt singurii responsabili pentru sentimentele noastre negative. Dar, care este vina adversarilor noștri? Aceștia pur şi simplu nu acționează așa cum ne așteptăm noi. De asta credem că ei ne provoacă emoțiile negative. Trăind aceste stări răvășitoare nu mai avem timp să observăm cum „furia” ne distruge relația cu realitatea divină.

După un incident neplăcut vrem să evităm durerea și să nu ne mai întâlnim cu cei ce „ne-au greșit”. Apoi, ne străduim să uităm evenimentul neplăcut. Dar ce este uitarea? Acest gol este moartea. Oamenii o folosesc pentru a alunga din memoria lor bucățile colorate negativ, amorțindu-şi astfel durerea emoțională. Multe persoane evită să reinterpreteze evenimentul sau chiar să şi-l amintească deoarece se tem să nu învie şi să retrăiască durerea neplăcută. Aceștia sunt cei care ce nu-şi conduc gândirea în conformitate cu principiul divin al iubirii. Pentru a dobândi un asemenea tipar de gândire este nevoie de o muncă spirituală asiduă. Din comoditate, oamenii aleg modulul defectuos de a gândi, iar cea mai simplă opțiune este aceea de a fugi de suferința mentală. Dar este posibil să scăpăm noi de noi? După ce am primit o lovitură de la un adversar, îi întoarcem înapoi lovitura, poate chiar mai puternic. Însă, toată puterea loviturilor noastre se întoarce înapoi, în propria noastră inimă. Trăind durerea şi lăsând furia să ne cuprindă nu facem decât să închidem izvorul iubirii. Dragostea este starea noastră naturală. Dragostea este necesară pentru fericire. Fără iubire ne slăbește puterea corpului, a minții și a sănătății iar noi nu mai trăim ci existăm ca niște simple umbre.

Auzim adesea de gândire pozitivă şi încercăm să trăim într-un asemenea mod. Depunem eforturi pentru a nu ne mai aminti experiențele negative, așezându-le treptat în uitare, acel colț întunecat ale memoriei. Vrem să credem că nu există rău şi că gândirea „pozitivă” este una dintre cele mai sigure modalități de a evita stresul. Dar, cu toate acestea, evenimentele triste nu se dizolvă şi nici nu dispar. Ele rămân în noi. Din când în când amintirile se activează în memorie şi se întorc cu mai multă energie, provocându-ne durere. Această reactivare este necesară şi ne spune că este timpul să ne rezolvăm problemele vechi. Priviți în jur: cât de mulți oameni din jurul nostru sunt fixați pe problemele lor interne? Uneori, oamenii sunt atât de cuprinși de sentimente şi emoții negative încât nu mai observă nimic din jur. Aceștia sunt morții din jurul nostru. Uneori, ei vin la viață. Oamenii reînviați pot sta pe o bancă din parc, se bucură de natură, de soare, de semeni. Dar, imediat ce vor apărea evenimente negative sau stări conflictuale vor uita valoarea supremă. Și, din nou, oamenii mor. Este greu să fii în viață. Este dificil să fii conștient de durerea din gândurile tale. Este greu să-ți recunoști greșelile. E greu să rămâi calm, atunci când asiști la evenimente neplăcute. E greu să iubești atunci când cei dragi sunt departe de tine. Este dificil să-ți judeci propriile greșeli. Dar poți. Există o cale. „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viața.”(Ioan, XIV,6)

În societatea noastră există multe „clișee” de gândire, care de care mai dezastruoase. Auzim adesea că există supraviețuire doar pentru cel puternic sau pentru cel care se adaptează. Pe unele canale media sunt promovați oameni care se disting doar prin eleganță vestimentară şi curaj publicitar. Urmărim seriale ca: Victorie cu orice preț! şi aflăm că Pe câștigător îl iubește toată lumea!. Revistele şi filmele prezintă doar câștigători sau oameni acoperiți de onoruri și glorie. Poate de aceea, după vizionarea filmelor, tinerii își modelează comportamentul, împrumutat din lumea animalelor. Dar de ce un om se ghidează după un animal? Avem nevoie să învățăm de la creaturile inferioare, preluându-le modelul de comportament? Și de ce să nu copiem modul de viață al unei ființe supreme, de exemplu, Hristos.

Dacă ne concentrăm asupra comportamentului lui Hristos, putem prelua formula sa de ajutor, iertare şi iubire: trebuie să ajutați pe cei slabi şi să vă aduceți aminte de cuvintele Domnului Iisus, căci El a zis: Mai fericit este a da decât a lua.”(Fapte, XX,35)

„Luaţi aminte la voi înşivă. De-ţi va greşi fratele tău, dojeneşte-l şi dacă se va pocăi, iartă-l. Şi chiar dacă îţi va greşi de şapte ori într-o zi şi de şapte ori se va întoarce către tine, zicând: Mă căiesc, iartă-l.”(Luca,XVII,3-4),

„Iar Eu zic vouă: Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc şi rugați-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc.”(Matei,III,44)
Dumnezeu ne iubește, indiferent cine suntem. Iubirea aceasta este singura noastră forță, reală. Dar pentru a fi în iubire avem de parcurs un drum dificil, în care să fim noi cu noi, să ne cunoaștem şi gestionăm emoțiile, greșelile şi slăbiciunile. Pentru a merge pe „Cale” este nevoie să studiem viața „învățătorului” nostru şi să-i copiem modelul de comportament. Putem înainta pe scara dezvoltării spirituale, făcând pași mici, evitând şi învățând din greșelile anterioare. Fără iubire ne câștigăm doar dreptul de a fi numiți cel mai puternic animal de pe planetă, cel ce spune doar Eu şi atât. Un mort.

Angela Agachi
Psihoterapeut, Master în Teologie Ortodoxă
Bacău, 8 iulie 2015

SURSA

Cel mai bun…este cel care te iubeste

Cel mai bun...este cel care te iubeste

Referitor la idealurile noastre, la asteptarile pe care le avem de la noi, in primul rand, apoi de la ceilalti, fiecare dintre noi isi formuleaza foarte clar obiectivele, intentiile si pretentiile de la viata.

Un orizont de asteptare se contureaza pentru fiecare atat in ce priveste relatia sa cu Dumnezeu, cu Biserica, dar si legat de aspecte ce tin de alte capitole: profesie, dragoste, viata sociala, anume relatiile cu semenii nostri, cu prietenii si apoi cu cei din familie…

Insa de prea multe ori, raportul intre ceea ce dorim si ceea ce facem pentru a obtine, nu este unul just.

Ori vrem ceva ce nu ni se cuvine, ori vrem prea mult si prea repede, ori dorim ceea ce nu ni se potriveste, ori nu depunem efortul necesar pentru atingerea telurilor, ori n-a venit timpul implinirii unui lucru dorit sau nu e inca vremea rasplatirii…

Din aceasta enumerare de cauze le excludem pe acelea cand suntem impiedicati de altii, care doresc sa faca acelasi lucru ca si noi sau care nu doresc ca noi sa facem acel lucru sau mai grav, cand nu vor sa mai faca nimic, blocandu-ne si pe noi datorita unei cuplari nefericite la un proiect comun sau din pricina unei coeziuni deraiate atunci cand se lucreaza „in echipa”, dar sunt interese sau opinii diferite.

Oricare dintre aceste situatii, dar si altele, ne trimit direct spre esec, apoi ne lamentam de nereusitele noastre. Foarte des facem alegeri nepotrivite purtati de simturi sau doar de minte ori numai de inima si astfel, intr-un mod dizarmonic, incercam sa reglam actiunile noastre ulterioare cu „penitente” sau prin eliberarea unor „agresivitati” ce se nasc din frustrari si complexe.

Tristetea, nemultumirea si frustrarile – spun Parintii Bisericii – se nasc dintr-un decalaj intre mijloacele de care dispunem si scopurile care ni le propunem, dintr-o inadecvare intre ceea ce vrem si ceea ce putem obtine cu adevarat de la noi si de la viata.

Aceasta disfunctie electiva se intampla pentru ca, ravnim la prea multe lucruri din lumea aceasta, uitand sa adunam „comori in cer” si in sufletele noastre, pe care nu le mai poate rapi sau strica nimeni si nimic, „nici furul, nici molia, nici rugina…” (Luca 12,33).

O alegere nepotrivita, mi-a fost mai demult relatata de o doamna profesoara. Era vorba despre cum a venit la ea o eleva, care cauta un meditator, dupa ce mai fusese si pe la alti profesori mai eruditi si mai vestiti de prin cetate. Unul facea pregatire cu 4-5 elevi odata, altul era autor de manuale. Personalitati locale, vedete…

Nici unul nu reusise sa deschida mintea acelui copil spre a intelege din tainele materiei respective.

Povestea copila…”Nu o interesa cat de putine stim noi, ci voia sa ne arate cat de multe stie ea. Aveam impresia ca vorbeste in fata oglinzii si spune la un moment dat: O cat de desteapta sunt, o cat de multe stiu…Si atunci m-am hotarat sa schimb meditatorul si am plecat la o alta profesoara, care m-a ajutat sa inteleg si eu disciplina predata. Avea rabdare, imi explica totul, simplu si la obiect, fara adaos si fara lipsa…”

Alte alegeri nepotrivite, de asemenea, le fac tinerii si cand isi aleg prietenii…pe urma dezamagiri…

Mai tarziu isi aleg gresit sotia, respectiv partenerul de viata…apoi certuri, neintelegeri,divorturi

Multi, prea multi umbla cu sabloanele dupa ei, cu tipare, robiti de prejudecati, inselati de aparente, iar daca nu se potrivesc candidatii cu prototipurile lor, cauta, cauta si iar cauta…apoi dezamagiri…

La fel si cu scoala…alearga toti dupa cei mai vestiti profesori, este o adevarata isterie si cu alegerea scolilor…Este o invazie spre „pomii laudati”, mai ceva ca intr-o zi de promotii la un supermarket…Cohorte de oameni, manati de instinct se indreapta compact ca si gazulitele spre sursa de lumina…

Tot mai multi ramanem surzi la indemnul apostolic: „Neprivind noi numai la cele ce se vad, ci si la cele care nu se vad…”(II Corinteni 4,18). Cele care nu se vad sunt elementele substantiale, caracterul, inima omului, sufletul sau…

Tot asa se intampla si cu alegerea duhovnicului…toti se duc cu sacul la pomul laudat…

Un om este bun fiind aproapele tau, daca are timp si de tine si te ajuta la nevoie, daca iti asculta pasul si nu te judeca, daca nu te priveste de sus, daca plange cu tine si daca se bucura cu tine, in tot cazul si necazul…ca un prieten, ca un frate.

Vazand rezultatele, pe urma analizand consecintele acestor adeziuni colective si dezamagirile ulterioare ale multora, ce survin unor alegeri nepotrivite, intrucat spiritul de turma functioneaza in toate privintele si la aproape toate capitolele, am ajuns la cateva concluzii, pe care le voi enunta foarte simplu si categoric:

Cel mai bun prieten este… prietenul care te iubeste „nu numai cu vorba , ci si cu fapta si adevarul”…

Cea mai buna sotie este… sotia care te iubeste si la bine si la rau, o viata intreaga si dincolo de moarte…

Cel mai bun duhovnic este…duhovnicul care te iubeste si caruia ii pasa de turma…

Cel mai bun dumnezeu este … Dumnezeul care te iubeste aratandu-ti mereu Calea…

Deci, cel mai bun din orice categorie …este cel care te iubeste, nu cel care-ti place tie si pe care ti l-ai dori, ci acela care-ti spune adevarul si caruia ii pasa de viata ta, care are rabdare cu tine si care te odihneste, care te ingrijeste, te mangaie si te incurajeaza si care este intotdeauna alaturi de tine cand ai nevoie de el…

Pr. Alin-Cristian Preotu

SURSA

Daca le lasi tu, te lasa si ele

Daca le lasi tu, te lasa si ele

In drumul spre desavarsire avem parte de multe incercari, necazuri, ispite etc. Si din dorinta de a netezi calea spre desavarsire, ducem o lupta cu ele.

Insa nu trebuie sa avem astfel de fapte. Parintele Porfirie marturiseste ca in spatele oricarui defect, pacat, rau care vine asupra noastra se afla diavolul. Iar cand ignoram neputintele, Il ignoram pe diavol. Si astfel se creeaza in noi o alta stare. Una care ne duce la Hristos. Dimpotriva, cand nu ne eliberam de ele, nu ne indreptam spre Hristos si diavolul pune stapanire pe noi.

Sunt crestini care dau o mare atentie situatiilor rele in care se afla si depun tot efortul sa le alunge. Si paradoxal, in pofida luptei, observa ca situatiile neplacute nu ii parasesc si devin mai prezente. Sfintii Parinti nu ne indeamna sa ne razboim cu ele, ne cer sa nu le bagam in seama. Ei rezuma aceasta lucrare in cuvintele: „Daca le lasi tu, te lasa si ele”. Acest lucru reiese si din dialogul pe care l-a avut Avva Isaia cu Avva Pimen. Avva Isaia intreband cum poate scapa omul de gandurile rele, i s-a raspuns: „Ce se intampla cu o lada plina de haine? Daca le lasam acolo, cu timpul putrezesc. La fel si gandurile rele, daca nu le intrupam, cu timpul se strica ori putrezesc”.

E adevarat ca exista in Pateric si indemnul Avvei Iosif din Panefo catre un ucenic sa lase gandurile rele sa intre in el si sa se lupte cu ele. Dar acest sfat se adreseaza doar celor sporiti duhovniceste, care, in convorbirea cu ele, nu se lasa amagiti de momelile vrajmasului, nu le urmeaza si nu sunt biruiti de el. In acest sens, Sfantul Varsanufie ii scrie unui ucenic de-al sau: „E propriu celor desavarsiti sa lase gandul sa intre in inima lor si apoi sa-l scoata. Tu nu lasa focul sa intre in padure, ca sa nu o arda”. Iar Sfantul Paisie Aghioritul spunea: „Gandurile cele rele sunt asemenea unor avioane care cauta aeroporturi. Ele zboara, dar nu trebuie sa aterizeze”.

Lupta de a alunga din noi cele necurate, ne face sa ajungem la intristare, stres, nemultumire de noi insine, neincredere, deznadejde etc, la nimic din cele placute lui Dumnezeu. Sa nu cautam lupta cu cele rele. Pentru ca din cauza nedesavarsirii noastre, tot lucrul rau prinde radacini in noi. Credem ca indepartam lucrul rau, insa din nestiinta, noi il cultivam.

Sa ne lasam in mana lui Dumnezeu si vom vedea ca o sa ne simtim altfel. El stie masura fiecaruia dintre noi si ne va darui fiecaruia puterea de a lua chipul Sau.

Adrian Cocosila

SURSA

Să ne dăm toată silința, dar să nu ne îngrijorăm

Tu de ostenit, ostenește-te; însă de grija rea nu te lăsa măcinat! Aşteaptă orice reuşită de la Dumnezeu şi soarta ta în mâinile Lui încredinţeaz-o! Tot ce agoniseşti primeşte ca pe un dar din mâna Domnului şi cu nădejde neclătinată aşteaptă de la El adaos de daruri.

„Nu vă îngrijiţi.” [nu vă îngrijorați] „Dar cum să trăim? Trebuie să mâncăm, să bem, să ne îmbrăcăm.” Dar Mântuitorul nu spune: „Nu faceţi nimic”, El spune: „Nu vă îngrijiţi”, adică nu vă lăsaţi roşi de grija aceea care macină omul ziua şi noaptea, nedându-i tihnă nici o clipă. Acest fel de grijă este o boală a sufletului şi un păcat. Ea vădeşte faptul că omul s-a bizuit pe sine, iar nu pe Dumnezeu, că şi-a pierdut nădejdea în Pronia Dumnezeiască, vrea ca prin propriile osteneli să-şi rostuiască totul, să agonisească toate cele de trebuinţă, păstrând această agoniseală prin propriile mijloace; că s-a legat cu inima de avutul său şi crede că se poate culca pe el ca pe o temelie sigură; că iubirea de agoniseală l-a înlănţuit şi el nu se gândeşte decât să pună mâna pe cât mai mult; că mamona a luat în inima lui locul lui Dumnezeu.

Tu de ostenit, ostenește-te; însă de grija rea nu te lăsa măcinat! Aşteaptă orice reuşită de la Dumnezeu şi soarta ta în mâinile Lui încredinţeaz-o! Tot ce agoniseşti primeşte ca pe un dar din mâna Domnului şi cu nădejde neclătinată aşteaptă de la El adaos de daruri. Să ştii că, dacă vrea Dumnezeu, e de ajuns o clipă ca să nu mai rămână nimic din avutul celui înstărit. Totul e praf şi stricăciune. Face să te macini de griji pentru aşa ceva? Aşadar, nu vă îngrijiţi!

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă de Adrian şi Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, 2011, pp. 52-53)

SURSA