Gandurile pacatoase

 Gandurile pacatoase

-Ce sunt gândurile păcătoase și care este ipostasul lor spiritual?

Gândurile păcătoase sunt cugetări care se împotrivesc voii lui Dumnezeu și acționează în spațiul gândirii omului, fie din voia sa, fie fără voia sa. Mintea omului se află într-o continuă mișcare. Fie produce singură diverse gânduri, fie alți factori externi o bombardează cu o sumedenie de gânduri, care se perindă pe ecranul nostru intelectual.

-De unde provin aceste gânduri?

Unele izvorăsc din inima împătimită a omului, iar altele sunt provocate de către diavol. Însuși Hristos ne învață că «din inimă ies gândurile rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtișaguri, mărturii mincinoase, hule» (Mat. 15, 19). Patimile omului produc și se hrănesc cu gânduri păcătoase. Din cauza urii nemăsurate pentru om, demonii încearcă cu orice chip să-l împiedice pe acesta să pășească pe drumul mântuirii. Lucrarea lor constă în însămânțarea gândurilor păcătoase, rele, rușinoase, viclene și hulitoare în mintea omului.

Desigur, există și gânduri bune, dumnezeiești, care provin de la Însuși Dumnezeu sau de la sfinți, gânduri care îl îndeamnă pe omul păcătos la pocăință, îl mângâie în încercări și îl luminează spre «descoperirea adâncului Dumnezeirii» (I Cor. 2, 10). Propășirea spirituală a omului depinde de calitatea gândurilor sale. Așadar, trebuie să cultivăm gândurile curate, sfinte, dumnezeiești. Să transformăm mintea noastră într-o fabrică de gânduri bune, așa cum ne îndeamnă Gheronda Paisie.

-Cum putem discerne gândurile bune de cele păcătoase?

Numai prin trezvie putem să ne păstrăm mintea curată, să veghem la poarta sufletului nostru și să discernem gândurile care ne vin. Trezvia este înfrânarea, atenția pe care eu o impun minții mele. Poate fi dobândită prin invocarea preacinstitului și preadulcelui nume al lui Iisus Hristos. Rugăciunea «Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă» – cea mai puternică armă împotriva patimilor și demonilor – este cea care ajută mintea să controleze și să discearnă gândurile.

Gândurile sunt asemenea avioanelor care zboară în văzduh. Nu depinde de noi faptul că aceste avioane zboară continuu în văzduh. Suntem însă datori să nu le lăsăm să aterizeze pe pista sufletului nostru, să nu le îngăduim să pătrundă înlăuntrul nostru.

-Care este diferența dintre poftă și gânduri?

Pofta, dispoziția pe care o avem spre anumite lucruri sau stări, este o mișcare a inimii, pe când gândul se învârte în spațiul intelectului. Mai întâi poftim ceva în inima noastră, iar apoi această poftă se exprimă prin intermediul gândului… Așadar mai întâi apare pofta, care este rădăcina păcatului, iar apoi gândul. Tăindu-ne poftele păcătoase, nu facem altceva decât să ne eliberăm de sub stăpânirea gândurilor rele.

De aceea Domnul Hristos, atunci când avertizează că «oricine se uită cu poftă la o femeie a și comis adulter cu ea în inima lui» (Mat. 5, 28), urmărește tăierea poftei din rădăcină. Sfântul Grigorie Palama spune că mintea credinciosului care se roagă se curăță ușor de gânduri, însă inima omului, care este forța care produce gândurile, nu se poate curăți dacă nu se curățesc și celelalte forțe ale sufletului, adică pofta și mânia.

-Trebuie să ne spovedim toate gândurile?

Gândurile care intră zilnic în mintea noastră sunt de ordinul miilor. Cele mai multe dintre acestea sunt gânduri deșarte, necurate, păcătoase. Cel viclean știe foarte bine cum să-și facă treaba, împrăștiind tot felul de gânduri. Responsabilitatea noastră pentru acestea începe din momentul în care ne dăm consimțământul față de ele, adică atunci când le punem în aplicare. Fiecare om se va confrunta cu gândurile sale în funcție de starea duhovnicească în care se află. Mai exact, cei care au ajuns pe o înaltă treaptă duhovnicească, dobândind cunoașterea perfectă a propriilor lor gânduri, nu vor fi vătămați de contactul cu acestea. Pentru un novice în cele duhovnicești, însă, consimțământul față de un gând păcătos poate deveni extrem de vătămător.

Cel care se nevoiește din punct de vedere spiritual va căuta să-și spovedească gândurile care nu-i dau pace, cele pe care singur nu le poate îndepărta din mintea sa. Nu putem să ne spovedim absolut toate gândurile, fiindcă acest lucru denotă că suntem bolnavi psihologic. Mulți merg la spovedanie cu un caiet în care și-au notat mii de gânduri care le trec zilnic prin minte. Acest lucru nu este corect, fiindcă, pe de o parte, îl obosesc pe duhovnic, iar, pe de altă parte, nu le este de folos nici penitenților. Așadar o astfel de practică nu reprezintă rodul trezviei și propășirii spirituale, ci, mai degrabă, denotă o stare bolnăvicioasă.

-Putem să ne împărtășim dacă, exact în momentul în care ne apropiem de Sfântul Potir, ne-a dat târcoale un gând păcătos?

Desigur că putem. Ce spune Sfântul Ioan Damaschin în rugăciunea de dinainte de Sfânta Împărtășanie? «Înaintea ușilor casei Tale stau și de gândurile cele rele nu mă depărtez». Sfinții Părinți ne avertizează că războiul gândurilor este foarte greu. În cazul de mai sus, trebuie să tratăm gândul respectiv cu un dispreț imediat, fiindcă este provocat intenționat de către vrăjmaș, cu scopul de a ne împiedica să ne împărtășim. Nu ne vom împărtăși numai dacă ne-a atacat vreun gând care are legătură cu un păcat de moarte, pe care nu l-am spovedit, deși cred că astfel de gânduri nu ne vor lupta abia în acel moment, ci ne vor mustra conștiința cu mult înainte de aceasta.

-Există gânduri deosebit de vătămătoare care ne pot provoca moartea spirituală?

Da, gândul deznădejdii și al disperării. Sfinții Părinți spun că aceste gânduri sunt atât de vătămătoare, de parcă îi taie capul celui care se nevoiește, astfel încât nu mai poate face nimic, nici să se împotrivească, nici să se lupte cu ele. Credinciosul nu trebuie să uite niciodată că Dumnezeu îl iubește oricât de păcătos ar fi. De asemenea, nu trebuie să-și piardă niciodată speranța, ci să aibă mereu în minte faptul că se poate pocăi în orice clipă și de orice păcat.

Hristos nu a venit să judece lumea, ci să o mântuiască. Să nu uităm că l-a mântuit până și pe tâlharul care era răstignit dimpreună cu El pe cruce, tocmai pentru că s-a pocăit în ultima clipă a vieții lui.

-În cadrul căsniciei, bărbatul și femeia trebuie să-și spovedească gândurile unul altuia?

Cred că nu. Mai bine să-și mărturisească gândurile în fața unui duhovnic comun. Trebuie să știți că diavolul, din momentul în care doi tineri se unesc în taina Cununiei, caută cu orice preț să-i despartă. Așadar există un război nevăzut, pe care, din păcate, cele mai multe cupluri nu-l conștientizează. La început, toate sunt bune și frumoase în căsnicie, există iubire din belșug, însă, mai apoi, încep să apară neînțelegeri, certuri, care, în timp, duc la slăbirea iubirii. La un moment dat, cei doi ajung în punctul de a-și spune unul altuia: «nu-mi mai placi» sau, mai grav, «nu te mai iubesc». Toate acestea țin de acest război nevăzut.

Oare ce s-a întâmplat după zece ani de căsnicie de nu se mai iubesc? De aceea, atunci când încep să apară diverse probleme, este indicat ca cei doi soți să-și spovedească gândurile unui duhovnic comun, care, luminat fiind de Duhul Sfânt, îi va îndruma pe calea cea dreaptă. Cu rugăciunile și dezlegările sale, acesta va reuși să îndepărteze de la ei forța celui viclean care încearcă să-i despartă. Nu zic că cei doi soți nu trebuie să discute între ei, ferească Dumnezeu. Desigur că trebuie să vorbească între ei, tocmai pentru a păstra unitatea și iubirea care-i leagă. Însă să nu-și spovedească unul altuia gândurile păcătoase pe care i le provoacă diavolul.

-Cum să ne luptăm cu gândurile?

Să folosim cele două arme duhovnicești: trezvia și rugăciunea «Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă». Sfântul Ioan Sinaitul ne îndeamnă în Scara sa «să-i biciuim pe vrăjmași cu numele lui Iisus». Vrăjmașii sunt patimile noastre, gândurile păcătoase, demonii. Nu există o armă mai eficientă în lupta cu gândurile decât Rugăciunea lui Iisus rostită cu inimă zdrobită și îndurerată.

Dacă vedem că gândurile rele insistă și nu ne lasă în pace, în ciuda rugăciunii și efortului nostru de a le alunga, atunci trebuie neapărat să le spovedim. Spovedania este, dacă vreți, și un mod de a ne smeri și știm că «Dumnezeu celor smeriți le dă har» (Iacov 4, 6). Rușinea – pe care eventual o vom simți în fața duhovnicului în momentul în care ne vom spovedi gândurile păcătoase – ne va îndreptăți în fața lui Dumnezeu. Iar Domnul ne va elibera de sub stăpânirea patimilor provocate de gândurile păcătoase.

De asemenea, este foarte bine să cultivăm gânduri bune și să disprețuim gândurile rele. Desigur, acest lucru necesită multă nevoință și osârdie. Disprețul pe care îl vom arăta față de gândurile păcătoase cultivate de diavol îl va face pe acesta din urmă să crape de ciudă, să se îndepărteze de la noi, fiindcă este arogant și îi place să fie în centrul atenției; nu suportă să fie disprețuit.

Deci bine ar fi să cultivăm numai gândurile bune, fiindcă acesta este modul cel mai «nesângeros», așa cum spune și sfântul Porfirie Kavsokalivitul. Să cerem permanent pacea și iubirea lui Hristos, încercând să alungăm din sufletele noastre tot ce e rău – adică patimile și gândurile păcătoase. Să ne îndreptăm toată atenția și întreaga noastră ființă spre Hristos, implorând mila Sa cea bogată. Și astfel, încet – încet, fără să ne dăm seama, vom păși pe drumul sfințeniei, ne vom dezbrăca de omul vechi, eliberându-ne de poftele și gândurile cele rele, și ne vom îmbrăca în omul cel nou, «făcut după chipul lui Dumnezeu» (Efes. 4, 24).

Parintele Efrem, Egumenul Mănăstirii Vatoped

SURSA

Anunțuri

Ce se intampla cu oamenii care mor nespovediti ?

Judecata-de-apoi-9

Unul din marile ajutoare duhovniceşti dobândite de cei care părăsesc viaţa aceasta şi merg în cea de dincolo este Sfânta Spovedanie. Şi iarăşi, o mare pierdere pentru cei ce părăsesc această viaţă şi merg în cea de dincolo este lipsa Spovedaniei. Mântuitorul Iisus Hristos le-a spus Sfinţilor Apostoli şi prin aceştia, la rândul lor, până azi, episcopilor şi preoţilor, că „oricâte veţi lega pe pământ vor fi legate şi în ceruri şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în ceruri” (Matei 18, 18). Legarea şi dezlegarea o luăm numai aici pe pământ. Dincolo vom suporta doar consecinţele.

Niciodată nu putem şti sfârşitul vieţii noastre; de aceea este bine să ne spovedim în fiecare an, în toate posturile. Iarăşi, nu putem şti vârsta la care viaţa noastră se va sfârşi. Foarte mulţi tineri mor nespovediţi. E de la sine înţeles că cea mai mare tragedie pentru un om şi urmaşii familiei sale este să moară nespovedit. Că e tânăr sau că e bătrân, este acelaşi lucru până la urmă. Mulţi cad în eroarea de a zice că se vor spovedi când vor fi mai bătrâni. Niciodată nu putem şti sfârşitul vieţii sau dacă ajungem ori nu la bătrâneţe. De aceea omul trebuie să se spovedească de la 7 ani în sus, fiecare, în timpurile rânduite de Biserică sau când simte nevoia de a se spovedi.

Spovedania înseamnă dezlegare, uşurare. Tot timpul trebuie să fim dezlegaţi şi uşuraţi de păcate prin Taina Spovedaniei. Toate păcatele nespovedite se transmit urmaşilor celui decedat. Cei care mor nespovediţi nu au parte, prin urmare, de acea mare dezlegare fundamentală pentru viaţa de dincolo. Ei trec dincolo nedezlegaţi, sunt legaţi în păcatele lor. Dincolo nu mai pot fi dezlegaţi de nimeni. Mântuirea unui creştin nu poate fi garantată fără Taina Sfintei Spovedanii.

Arhim. Ioachim Pârvulescu | Lumina pentru candela din suflet

SURSA

Succesul ne poate spurca mai ceva decât nereuşita

nicolae-steinhardt-680x365

Când un om reuşeşte să facă ceva ce i-a solicitat mult efort, în el începe să lucreze trufia. Cel ce slăbeşte, se uită cu dispreţ la graşi, iar cel ce s-a lăsat de fumat răsuceşte nasul dispreţuitor cînd altul se bălăceşte, încă, în viciul său. Dacă unul îşi reprimă cu sîrg sexualitatea, se uită cu dispreţ şi cu trufie către păcătosul, care se căzneşte să scape de păcat, dar instinctul i-o ia înainte! Ceea ce reuşim, ne poate spurca mai ceva decît păcatul însuşi. Ceea ce obţinem se poate să ne dea peste cap reperele emoţionale în aşa manieră încît ne umple sufletul de venin.

Banii care vin spre noi ne pot face aroganţi şi zgîrciţi, cum succesul ne poate răsturna în abisul înfricoşător al patimilor sufleteşti. Drumul către iubire se îngustează cînd ne uităm spre ceilalţi de la înălţimea vulturilor aflaţi în zbor. Blîndeţea inimii se usucă pe vrejii de dispreţ, de ură şi de trufie, dacă sufletul nu este pregătit să primească reuşita sa cu modestia şi graţia unei flori. Tot ce reuşim pentru noi şi ne aduce energie este menit a se întoarce către aceia ce se zbat, încă, în suferinţă şi-n păcat.

Ochii noştri nu sunt concepuţi pentru dispreţ, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se căzneşte să iasă din sufletele noastre.

Dacă reprimi foamea în timp ce posteşti, foamea se va face tot mai mare. Mintea ta o să viseze mîncăruri gustoase şi alese, mintea o să simtă mirosurile cele mai apetisante chiar şi în somn, pentru ca, în ziua următoare, înebunită de frustrare, să compenseze lipsa ei printr-un dispreţ sfidător faţă de cel ce nu posteşte. Atunci, postul devine prilej de trufie, de exprimare a orgoliului şi a izbînzii trufaşe asupra poftelor. Dar, dincolo de orice, trufia rămîne trufie, iar sentimentul frustrării o confirmă.

Dacă ai reuşit în viaţă, nu te agăţa de nereuşitele altuia, pentru a nu trezi în tine viermele cel aprig al orgoliului şi patima înfumurării. Reuşita este energia iubirii şi a capacităţii tale de acceptare a vieţii, dar ea nu rămîne nemişcată, nu este ca un munte sau ca un ocean. Îngîmfarea şi trufia reuşitei te coboară, încetul cu încetul de pe soclul tău, căci ele desenează pe cerul vieţii tale evenimente specifice lor.

Slăbeşte, bucură-te şi taci! Lasă-te de fumat, bucură-te şi taci! Curăţă ograda ta, bucură-te de curăţenie şi lasă gunoiul vecinului acolo unde vecinul însuşi l-a pus. Căci între vecin şi gunoiul din curte există o relaţie ascunsă, nişte emoţii pe care nu le cunoşti, sentimente pe care nu le vei bănui vreodată şi cauze ce vor rămîne , poate, pentru totdeauna ascunse minţii şi inimii tale.

Între omul gras şi grăsimea sa există o relaţie ascunsă. O înţelegere. Un secret. Un sentiment neînţeles. O emoţie neconsumată. O dragoste respinsă. Grăsimea este profesorul grasului. Viciul este profesorul viciosului. Şi, în viaţa noastră nu există profesori mai severi decît viciile şi incapacităţle noastre.

Acum stiu, stiu ca orice ura, orice aversiune, orice tinere de minte a raului, orice lipsa de mila, orice lipsa de intelegere, bunavointa, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul gratiei si gingasiei unui menuet de Mozart … este un pacat si o spurcaciune; nu numai omorul, ranirea, lovirea, jefuirea, injuratura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea,orice cautatura rea, orice dispret, orice rea dispozitie este de la diavol si strica totul. Acum stiu, am aflat si eu… ”

Nicolae Steinhardt

sfintiiarhangheli.ro

SURSA

Conform Bibliei mastrurbarea este un pacat care duce la moartea sufletului

Deoarece folosim un dar divin cu alt scop şi în alt cadru decât cel pentru care a fost creat. Darul sexualităţii, deoarece este un dar divin, nu a fost creat pentru autosatisfacere. El ne-a fost dăruit să îl folosim în cadrul familiei (Proverbe 5:18) şi pentru scopul cu care a fost aşezat în noi. El trebuie să includă obligatoriu 2 persoane, un bărbat şi o femeie care sunt în legământul sfânt al căsătoriei. (Maleahi 2:14)

Deoarece prin practicarea masturbării promovăm trăirea pentru plăcere. Trebuie să ne amintim că noi, absolut toţi, am fost creaţi să trăim pentru plăcerea şi pentru bucuria Stăpânului, a Creatorului, a Domnului nostru. (1 Corinteni 10:31) Este adevărat că trăind pentru Dumnezeu şi pentru Împărăţia Sa, avem parte şi de plăcere, dar nu aceasta este scopul trăirii noastre. Cine trăieşte pentru plăceri, va constata foarte curând că va face tot ceea ce îi promite sau ceea ce îi produce plăcere. Aceasta ne va conduce spre mult mai multe păcate şi în final, spre condamnare veşnică.

Deoarece prin practicarea masturbării promovăm egoismul. Dumnezeu nu ne vrea egoişti. (Romani 14:7) Omul egoist va avea mari probleme atât în relaţionarea pe verticală, cât şi în relaţionarea pe orizontală cu semenii şi cu familia. Datorită egoismului, el va începe cu un păcat şi va continua cu multe altele, devenind aşa cum spune Sfântul Apostol, robul păcatului. (2 Petru 2:19)

Deoarece urmările masturbării sunt mari şi multe. În primul rând, trebuie să menţionăm micşorarea puterii de autocontrol. Persoana care se masturbează, dovedeşte că nu îşi poate controla dorinţa sexuală. Această practică se va extinde însă foarte curând şi în alte domenii de viaţă. Ea va afecta negativ relaţiile de familie, deoarece va fi greu să găsim un partener aşa de disponibil şi de performant ca „aparatele” folosite în masturbare. Experienţa arată că cele mai multe persoane care nu se pot controla înainte de căsătorie, nu vor găsi puterea aceasta nici după intrarea lor în legământul căsătoriei. Apoi trebuie să menţionăm apariţia inevitabilă a dependenţei. Cei care se masturbează, vor deveni dependenţi de această plăcere. Ei vor dori plăceri mai frecvent şi la un alt nivel, unul superior. Nu putem să ascundem, să nu fim cinstiţi şi să recunoaştem că masturbarea are urmări fizice şi urmări spirituale. Pentru că vorbim de plăceri necontrolate sau scoase din ritmul oferit de Domnul prin felul în care am fost structuraţi, ele distrug trupul nostru. O eliminare excesivă de spermă în cazul bărbaţilor şi mai ales a adolescenţilor, duce la eliminarea excesivă din corp a multor elemente vitale pentru dezvoltarea organismului. Aceasta poate influenţa negativ dezvoltarea sănătoasă şi armonioasă mai ales în perioada formării, adică în perioada adolescenţei. Cei care practică masturbarea o perioadă îndelungată, pot avea probleme cu puterea de memorare şi vor constata lipsa puterii de concentrare. Tinerii care se masturbează vor avea o imunitate scăzută şi în trupul lor se va accelera procesul de îmbătrânire. Am discutat cu tineri care în urma masturbării au început să aibă probleme care ridică mari întrebări în domeniul relaţionării cu partenerul de căsnicie. Unii au probleme de erecţie, alţii de ejaculare rapidă, alţii de nemulţumire şi neîmplinire în relaţie etc. Masturbarea deci atacă trupul nostru care trebuie să fie templul Duhului Sfânt. (I Cor. 3,16-17) Trebuie menţionat şi faptul că mulţi în urma masturbării au o imagine negativă despre ei, se izolează, devin tot mai închişi şi sunt mult mai vulnerabili depresiilor.

trist

Deoarece masturbarea implică şi imaginarea sau vizionarea unor lucruri păcătoase. Pentru că omul păcătos nu se poate controla, deşi iniţial crede aceasta, multe persoane, bărbaţi şi femei, care se masturbează au devenit dependente şi de pornografie. Sunt mulţi care destul de curând ajung să aibă nevoie de imagini care să îi satisfacă. Alţii se uită la tot felul de filme sau documentare tocmai pentru a-şi putea satisface dorinţa sexuală la un nivel mai mare. Aceasta implică cheltuieli financiare şi atrage alte implicaţii fizice, relaţionale şi spirituale. Aşa cum este de aşteptat, chiar dacă diavolul nu ne-o spune de la început, un păcat atrage obligatoriu alt păcat şi lanţul acesta continuă până în ziua eliberării prin pocăinţă şi întoarcerea totală spre Dumnezeu. Dacă aceasta nu are loc, atunci dependenţa ne va ţine robi mereu şi finalul va fi iadul groaznic şi veşnic.

Deoarece masturbarea va reduce actul sexual din căsătoria de mâine la o simplă stare de senzaţii. Vreau să vă spun încă o dată celor necăsătoriţi că Dumnezeu ne-a creat cu darul sexualităţii. Atunci când ne-a creat în acest fel, El nu a dorit să pună în noi o povoară, ci o mare binecuvântare. Din nefericire, mulţi înşelaţi de duhul vremii, reduc darul la o simplă „eliberare”. Dragul meu, darul sexualităţii ne-a fost oferit din dragoste divină şi trebuie să fie mult mai mult decât doreşte natura noastră păcătoasă. Cei care practică masturbarea vor avea mari probleme în relaţia de familie şi în căutarea metodelor de a-i aduce împlinire celuilalt. Actul sexual va deveni un scop în sine, nu un mod de exprimare a iubirii curate dintre soţ şi soţie. Orgasmul va deveni un scop, ceea ce va face mai mult să ne chinuim în relaţie, decât să ne bucurăm de relaţie

Deoarece masturbarea distorsionează modul în care ne privim partenerul de căsnicie. Cei care practică masturbarea vor dori ca partenerul de viaţă să fie cel puţin la fel de disponibil şi de performant ca mijloacele de masturbare. Mânaţi de pofte, vom ajunge să confundăm partenerul de viaţă cu un obiect, nu îl vom privi ca pe o persoană care are voinţă, nevoi, stări diferite prin care trece etc.

Prin urmare, nu te lăsa înşelat de ideile lumii postmoderne. Masturbarea a fost privită mereu ca un păcat şi rămâne păcat, indiferent cine şi din ce motive, ar dori să o numească altfel.

SURSA

Despre mantuire: motive si scuze

• Unii spun asa: Eu sunt prea pacatos ca sa ma mai pot mantui”.

Trebuie sa tinem cont de cuvintele Mântuitorului care a spus: Nu cei sănătoṣi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi… eu n-am venit să chem pe cei drepti, ci pe cei păcătosi la pocăintă” (Matei 9:12-13). „Dar Dumnezeu Îṣi arată dragostea Lui fata de noi prin aceea ea Hristos a murit cand noi eram înca păcătoṣi” (Romani 5:8). Multa nadejde ne dau ṣi cuvintele Sfantului prooroc Isaia: „Veniti sa ne Judecam, zice Domnul. De vor fi pacatele voastre cum e cârmâzul, ca zapada le voi albi, ṣi de vor fi ea purpura, ea lâna albă le voi face” (Isaia 1: 18).

• Sunt multi oameni care sunt cu mult mai răi decat mine …

Acestor credinciosi trebuie sa le spunem ca între oameni: „Nu este drept nici unul” (Romani 3: 10) ṣi că „Cine va păzi toata legea, dar va greṣi într-o singura poruncă, s-a facut vinovat fata de toate poruncile” (Iacov 2: 10). Aceasta afirmatie ca ei sunt mai buni decat altii este o lauda, este mandrie ṣi iata ce spune Sfantul Apostol Pavel despre aceasta: „Iar cel ce se leudă, în Domnul sa se laude. Pentru că nu cel ce se leudă, singur este dovedit bun, ci acela care îl laudă Domnul” (2 Corinteni 10:17-18).

• Eu am amanat de prea multe ori pocăinta …

Sfantul Apostol Petru ne vorbeste despre îndelunga răbdare a lui Dumnezeu: Domnul… îndelung rebdă pentru voi, nevrând să piară cineva, ci toti sa vina la pocăinţă” (2 Petru 3:9).

iar Sfantul Apostol Pavel este parca si mai încurajator: „La vreme potrivita te-am ascultat ṣi în ziua mântuirii te-am ajutat; iata acum vreme potrivită, iata acum ziua mântuirii” (2 Corinieni 6:2).

De aceea, precum zice Duhul Sfant: „Daca veṣi auzi astăzi glasul Lui, nu vă învârtoṣaţi inimile voastre, ca la răzvrătire în ziua ispitirii” (Evrei 3:7-8).

• Inima mea este prea împietrită ca sa mă mai pot mântui .

“Deci, decii este cineva în Hristos, este faptură nouă; cele vechi au trecut, iata toate s-au facut noi” (2 Corinteni 5:17). lar prin Sfantul prooroc lezechiel ne spune Domnul Dumnezeu: „Va voi da inima nouă si duh nou vă vo da, voi lua din trupul vostru inima cea de piatra si vă voi da inima de carne. Pune-voi înlauntrul vostru Duhul Meu ṣi voi face ca sâ umblaţi după legile Mele ṣi să păziţi ṣi să urmaţi rânduielile Mele” (lezechiel 36:26-27).

• Mă voi pocai mai tarziu, la batrâneţe …

„Nu te lăuda cu ziua de maine, ca nu stii la ce poate da nastere” (Pildele lui Solomon 27:1). „Cautati pe Domnul cat Îl puteţi gasi, strigaţi către Dânsul cât El este aproape de voi. Cel rău. să lase calea lui si omul nelegiuit vicleniile lui si sa se întoarcă spre Dornnul, căci El se va milostivi de dânsul” (Isaia 55:6-7).

• Îmi este teama ca îmi voi pierde prietenii dacă vor vedea ca vreau să mă mântuiesc.

Domnul Iisus Hristos a spus: ” Voi suteţi prietenii Mei, decâ faceti ceea ce va poruncesc” (loan 15:14). “Nu stiţi ca prietenia lumii este duṣmănie faţă de Dumnezeu? Cine deci va voi sa fie prieten cu lumea se face vrajmaṣ lui Dumnezeu” (Iacov 4:4).

• Există oameni ca merg la Biserica ṣi totuṣi sunt răi ṣi păcătoṣi.

lata ce ne îndeamna Sfantul Apostol Pavel în Epistola catre Romani: ” … fiecare dintre noi va da seamă despre sine lui Dumnezeu. Deci sa nu ne mai judecem unii pe alţii, ci mai degrebă judeceti aceasta: Sa nu dati fratelui prilej de poticnire sau de sminteelii” (Romani 14:12-13).

lar Sfantul Evanghelist Matei zice: “Nu judecaţi, ca sa nu fiti judecaţi. Caci cu judecata cu care judecatii, veti fi judeceti si cu masura cu care masurati, vi se va masura, De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, si berna este în ochiul tău? Făţarnice, scoate întai berna din ochiul tău si atunci vei vedea sa scoti paiul din ochiul fratelui tău” (Matei 7:1-5). De aceea tuturor celor care sunt în înselare în ceea ce priveste scopul vietii noastre crestinesti trebuie sa le spunem ca:

Alta este viata decât aceea pe care în mod obisnuit ṣi-o închipuie oamenii;

Altul este omul însuṣi, decat acela ce se închipuie el;

Altul este adevarul, decât acela pe care ṣi-l închipuie mintea omenească.

https://orthomihail.wordpress.com

SURSA

La om sa privesti cu coada ochiului si la Dumnezeu sa privesti cu tot ochiul

La om sa privesti cu coada ochiului si la Dumnezeu sa privesti cu tot ochiul

Cinstiţi părinţi, iubiţi fraţi şi iubiţi credincioşi, cu puţin timp în urmă am fost la o înmormântare. Vorbind acolo, am pus în atenţie patru ziceri din Sfânta Scriptură, şi anume: Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire (Luca 2, 14) – ca program de viaţă, Eu Te-am preamărit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat sâ-lfac, l-am săvârşit (Ioan 17, 4) – cuvinte pe care le-a spus Domnul Hristos spre sfârşitul lucrării Sale aici, pe pământ, apoi cuvintele Sfântului Apostol Pavel din Epistola I către Corinteni, capitolul 10: Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre mărirea lui Dumnezeu să le faceţi şi cuvintele Sfântului Apostol Petru din Epistola I Sobornicească, capitolul 4: Dacă vorbeşte cineva, cuvintele lui să fie ca ale lui Dumnezeu; dacă slujeşte cineva, slujba lui să fie ca din puterea pe care o dă Dumnezeu, pentru ca întru toate Dumnezeu să se mărească prin Iisus Hristos.

Tot atunci am învăţat şi eu ceva, ceva pe care într-un fel l-am gândit şi eu înainte, dar nu l-am formulat aşa, şi anume: părintele Valentin Funeriu, părintele din sat, în cuvântul său spunea, între altele, că cineva i-a zis: „Nu ştiu ce să fac, părinte, că de obicei, când mă gândesc la un om, mă gândesc la partea lui rea din viaţă.” Şi atunci părintele i-a dat o îndrumare şi i-a spus: „Atunci când priveşti la om să priveşti cu coada ochiului şi la Dumnezeu să priveşti cu tot ochiul.” Deci întâi e Dumnezeu şi apoi e omul. Asta am spus-o eu de foarte multe ori. Aşadar, am avut în vedere cuvântul acesta sau îndrumarea aceasta, dar pe altă linie, cu alte cuvinte. Dar mi-a plăcut şi formularea aceasta, că la om trebuie să te uiţi numai după ce te-ai uitat la Dumnezeu cu ochiul întreg sau să te uiţi întâi la Dumnezeu şi apoi la om, şi atunci sigur că, gândindu-te la Dumnezeu, vezi şi părţile bune ale omului.

E o îndrumare pe care e bine s-o luăm şi noi în seamă,! pentru că pe un om dacă-l cunoşti de la depărtare îi cunoşti mai mult părţile bune, dar când ajungi să-l cunoşti de-aproape, poţi să ajungi să-i cunoşti şi părţi la care nu te-ai fi gândit, părţi rele. Ştiţi că vă spuneam eu că părintele Nichita, de aici, de la mănăstire, Dumnezeu să-l odihnească, zicea că „pe om dacă-l cauţi de bun, bun îl găseşti şi pe acelaşi, dacă-l cauţi de rău, şi rău îl găseşti”.

Aşa că grija noastră ar trebui să fie aceea de a-l avea pe om în conştiinţa noastră cu părţile lui cele bune. De pildă, e cineva care cântă la strană, e străduitor şi atunci ai în vedere lucrul acesta, că uite, vine la strană, vine mereu, atent să fie la strană, e mai atent decât alţii. Deci sunt nişte părţi bune pe care, dacă nu le ai în vedere, se poate să găseşti la un om mai ales părţi care nu-ţi plac. Şi atunci gândindu-te întâi la Dumnezeu şi după aceea la om, vezi partea bună din om şi e mult mai bine. Fiecare dintre noi avem şi părţi bune, şi părţi rele. In orice caz, oameni perfecţi nu cred că suntem nici unii. Fiecare dintre noi putem fi găsiţi şi de buni, şi de răi. Şi atunci să fim cu luare-aminte cum ne privim noi între noi, unii pe alţii. Să fim cu luare-aminte la partea bună, ca să ne putem bucura unii de alţii, cum zicea părintele Serafim, Dumnezeu să-l odihnească, ca „să ne bucurăm unii de alţii şi toţi să ne bucurăm de Domnul”. Şi dacă procedăm aşa înseamnă că totul este prin şi cu darul lui Dumnezeu, şi atunci e bine, chiar dacă apar şi lucruri pe care ar trebui să nu le luăm în seamă şi prea mult le luăm în seamă. Căci, dacă apar nişte lucruri la care ne gândim prea mult şi tragem nişte concluzii, poate înainte de vreme, şi mai ales fără să avem în vedere şi partea bună a omului, atunci ne depărtăm unii de alţii, suntem departe de a împlini porunca iubirii, adică de ceea ce ne cere Dumnezeu: să ne iubim unii pe alţii, să ne iubim cu iubirea Lui, să ne gândim că Dumnezeu este iubire şi că şi noi trebuie să fim cu mai multă iubire. Dacă ne-am gândi la cele pomenite, fără îndoială că am mai avea câte ceva de spus şi la spovedit.

De obicei, ne gândim doar la lucruri care ne privesc pe noi, în loc să ne gândim că sunt şi nişte lucruri care poate sunt mult mai importante decât cele pe care le avem în vedere, mai ales în ceea ce priveşte legăturile cu alţii.

In Duminica vameşului şi a fariseului, ni se atrage atenţia asupra faptului că vameşul, care îşi recunoştea păcatele, a fost mai primit la Dumnezeu decât fariseul, care îşi spunea faptele cele bune şi care se separase de ceilalţi oameni, zicând că nu-i asemenea lor. Bineînţeles că de multe ori nu suntem nici noi la fel cu toţii şi nici n-am vrea să fim la fel, mai ales când e vorba de chestiuni negative. Oricum, să avem în vedere că fiecare dintre noi e un unicat, că viaţa nu se trăieşte prin comparaţie, că fiecare dintre noi are şi părţi bune, şi părţi rele şi să nu ne depărtăm de cei din jurul nostru pe motiv că noi suntem mai buni decât ei. Să ne asemănăm cu vameşul, care nu lua aminte la păcatele oamenilor, ci se gândea doar la el însuşi, la păcatele lui, şi cerea ajutor de la Dumnezeu, în înţelesul de a primi mila lui Dumnezeu. Aşa să facem şi noi: să cerem mila lui Dumnezeu, să cerem ajutor de la Dumnezeu ca să ne cunoaştem aşa cum suntem, să ne dea Dumnezeu lumină să vedem şi pe alţii în lumină şi să putem pune în atenţie şi părţile bune ale oamenilor şi ale vieţii pe care o trăim. Amin.

Mărire Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh! Amin.

ARHIMANDRIT TEOFIL PĂRÂIAN

Mănăstirea Brâncoveanu, 10 februarie 2006

Articol preluat din cartea „Cale spre bunatate”, Editura Sophia

Cumpara cartea „Cale spre bunatate”

 

SURSA

Spovedania unui pacatos

Spovedania unui pacatos

Creştinul adevărat nu jigneşte pe nimeni, iar jignirile care îi sunt adresate le iartă, fără a le lua în seamă sau a se supăra, chiar dacă a fost de faţă.

Dar eu jignesc şi supăr pe mulţi oameni, iar când cineva mă jigneşte pe mine, mă supăr foarte tare şi ameninţ cu răzbunarea, dacă se poate, iar de nu, mă prefac a răbda în societate, iar în sinea mea ţin minte toate cuvintele rele, zâmbetul ironic, expresia cu înţelesuri ascunse si altele. O, Doamne, milostiv fii mie, păcătosului. Judec în faţa Ta aprinderea mea, răzbunarea, făţarnica mărinimie si tinerea de minte a răului, rugându-Te ca prin harul Tău să imprimi în mine chipul Mântuitorului Atotmilostiv, Care S-a rugat pentru vrăjmaşii Săi, şi dăruieşte robului Tău bunătate şi mărinimie sinceră, pentru a putea trece peste jigniri.

Creştinul adevărat iubeşte pe vrăjmaşii săi.

Dar eu îi urăsc şi sunt gata să le fac rău oricând aş avea ocazia. în mine este o dospitură a răutăţii O, Doamne, milostiv fii mie, păcătosului, şi ajută-mi cu harul Tău să iubesc vrăjmaşii, căci am nevoie de ei. Aceştia mă ajută să-mi cunosc puterea răutăţii mele înnăscute şi necesitatea iubirii celei harice, fără de care nu se poate ajunge la asemănarea cu Dumnezeu, Soarele care străluceşte asu-pra celor buni şi a celor răi.

Evanghelia le spune celor care pătimesc: „Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, căci plata voastră multă este în ceruri”, dându-le acestora de înţeles că cel mai bine este să pătimeşti înaintea lui Dumnezeu, Care le vede pe toate şi Care ţi-a pregătit plata, iar nu să te plângi de cei care îţi provoacă durerile.

Dar eu mă plâng tot timpul de cei care mă fac să sufăr, dorind astfel să-mi treacă, dar, de fapt, mai rău îmi fac, căci păcătuiesc şi îi fac să cadă pe cei cărora mă plâng. Căci spunându-le lor despre suferinţele mele, îi fac şi mai groaznici pe răufăcătorii mei în ochii prietenilor şi atunci simt şi mai mult durerea rănilor inimii mele; mă îndreptăţesc, de parcă eu nu aş avea nici o vină, punând greutăţi mari pe umerii altora, iar compătimirea care se naşte în ascultători se transformă adesea în acuzarea şi judecarea părţii adverse. Câte fapte rele sunt în acţiunea mea?! Şi toate acestea dovedesc că nu se poate găsi printr-o astfel de cale liniştea şi că trebuie să ştiu şi cum să mă plâng. O, Doamne, milostiv fii mie, păcătosului, şi binecuvântează-mă să sufăr în linişte, zicând rugăciunea Mântuitorului: „dacă este posibil, să treacă acest pahar de la Mine, iar dacă nu se poate, facă-se voia Ta”.

Creştinul adevărat are măsură în toate. El nu este delăsător, dar nici foarte aspru cu sine însuşi; nu este prea milostiv, dar nici rău. El este drept, fără a fi crud, şi dă fiecăruia ale sale, iar importanţa personalităţii sale o acoperă cu smerenia, pentru a nu întărâta iubirea de sine a altcuiva.

Dar eu nu sunt astfel. Eu ori mă uit printre degete la orice aş face, ori caut orice mărunţiş în vreun lucru. Pe unii îi laud până când se satură cu totul de mine, iar pe alţii sunt supărat mai mult decât ar trebui şi astfel trece ziua şi eu tot supărat rămân pe acea persoană; sunt invidios pe darurile pe care le primesc alţii şi înjosesc pe cei care primesc distincţii. îmi place să dezvălui în toţi oamenii punctele lor slabe şi să-i arăt cu degetul pentru acestea, şi înăbuş pe oricine este mai slab decât mine cu ceea ce am eu superior. O, Doamne, milostiv fii mie, păcătosului, şi-mi iartă abaterea de la cinste, dragoste şi dreptate. Pune-mă din nou în mediul sănătos al celor egali, ca să nu mă fac mai mare decât alţii vreodată şi să nu mă mustre conştiinţa că fac ceva cu cap, dar nedrept, sau drept, dar fără milă.

Episcopul Porfirie Uspenski

Cumpara cartea „Spovedania unui pacatos”, Editura Sophia

 

SURSA

Mania „ucigasa dragostei”

Mania -

Un oarecare specialist in problemele familiei si casniciei a numit odata mania „ucigasa dragostei”. El spunea asta cu privire la viata familiala, insa expresia lui poate fi aplicata relatiilor dintre oameni in general. Irascibilitatea, mania, nu numai ca reprezinta o cauza de conflict, ci omoara sentimentele de dragoste, prietenie, simpatie, respect pe care le nutrim fata de oameni. O clipa de manie ne poate schimba atitudinea fata de cineva; trasaturile, particularitatile, obiceiurile care poate ca inainte ne starneau admiratia incep sa ni se arate intr-o lumina schimonosita, denaturata, caricaturizate. Dupa cum se spune, «de la dragoste la ura nu e decat un pas”.

Daca omul se va vedea in oglinda cand este cuprins de manie, pur si simplu se va ingrozi, nu se va recunoaste, atat de mult i se schimba infatisarea. Mania intuneca insa nu numai si nu atat de mult fata, cat sufletul. Maniosul devine posedat de dracul maniei. Majoritatea omorurilor sunt comise nu in scop de jaf, nu pentru a inlatura niste martori sau concurenti, ci pur si simplu in aprinderea unei certi sau batai. Bineinteles, de regula alcoolul este de asemenea implicat. si iata ca prieteni, cunoscuti, ba uneori oameni foarte apropiati, care acum un minut beau impreuna, intr-un acces de manie pun, cu mintile intunecate de alcool, mana pe cutit, pe obiecte grele, si se intampla ireparabilul. In secile rapoarte politienesti, aceasta se numeste „crima domestica” – si aceste omoruri, repet, reprezinta majoritatea covarsitoare.

Bineinteles, omorul este expresia extrema a maniei, insa chiar daca nu se ajunge la violenta fizica, orice manifestari de manie omoara sufletul nostru din interior si strica relatiile noastre cu semenii. Cate casnicii nu s-au destramat din cauza certurilor continue dintre soti! Cate rude, cati fosti prieteni nu mai vorbesc cu anii dupa ce s-au certat candva pentru niste fleacuri!

Cauzele maniei

Haideti sa cercetam motivele principale care provoaca enervarea si mania.

Sfantul Teofan Zavoratul scrie: „Mania si firea suparacioasa vin de la pretuirea de sine, care ne face sa socotim si sa simtim ca pretuim mult. De aceea, cand cineva indrazneste sa nu ne dea ceea ce credem noi ca ni se cuvine, clocotim si ne gandim cum sa ne razbunam.” Ingamfarea, egoismul, aprecierea de sine exagerata – iata cauza frecventa a irascibilitatii si a maniei! Este usor sa fii linistit si ingaduitor atunci cand te lauda toata lumea, dar daca te atinge cineva macar cu un deget se vede imediat cate parale facem, infierbantarea, impulsivitatea, pot fi, bineinteles, urmarea unui caracter temperamental, insa caracterul nu poate totusi justifica mania. Omul temperamental, irascibil trebuie sa-si constientizeze aceasta trasatura si sa se lupte cu ea, sa invete sa se controleze. Cu atat mai mare cununa va primi atunci pentru efortul sau. Omului linistit din fire, flegmatic, ii vine mai usor sa se lupte cu enervarea si cu mania. Exista oameni cu caracter autoritar, dominator; acestia vor sa fie toate dupa placul lor, nu sufera nici o opozitie. Si acestora le e foarte greu sa-si invinga porniri-le de manie. Sfantul Teofan le da urmatorul sfat unora ca acestia: „Vad ca pricina consta in aceea ca nu vreti sa sacrificati nici un pic din ordinea pe care ati stabilit-o… aceasta e bolesnita dumneavoastra. Alungati-o, ca e netrebnica, si o sa fiti mai linistit. Dati dovada astfel de lepadare de sine, fiindca aici se ascunde iubirea de sine intreaga.”

Sfintii Parinti mai numesc o cauza a maniei: invidia. Acest pacat este foarte frecvent legat de iubirea de arginti. Nu intamplator aceasta patima se afla pe lista inaintea maniei. De obicei, oamenii ii invidiaza pe cei mai bogati, mai de succes, mai inzestrati decat ei. Pana si intre cei foarte bogati exista o concurenta, o rivalitate permanenta: cine are mai multe „zerouri” in conturile bancare. Invidia duce la ura, impinge chiar la omor. „Cine este ranit de invidie si duhul de intrecere (rivalitate – n.tr.), spune Cuviosul Efrem Sirul, este vrednic de plans, fiindca este partas al diavolului, prin a carui pizma moartea a intrat in lume (Int. Sol. 2, 24). Inima lui se istoveste totdeauna de intristare, chipul lui este mancat de galbejeala si puterile lui se vlaguiesc. Invidia si duhul de intrecere sunt o otrava groaznica, din care iau nastere clevetirea, ura, uciderea.”

Formele maniei

Mania poate avea diferite manifestari: irascibilitatea, impulsivitatea, ranchiuna, ura, setea de razbunare. Si pasiunea pentru dispute poate deveni o sursa de manie, poate duce la conflicte, la certuri. Pericolul este mare, fiindca disputele sunt cel mai des nu procese de scoatere la lumina a adevarului, ci niste dueluri verbale care provin din dorinta de satisfacere a orgoliului personal, de autoafirmare. In disputa este prezenta aproape intotdeauna ciuda celui ce pierde. In infierbantarea disputei este foarte usor sa intreci masura si sa cazi in enervare si in manie. Atunci cand se termina argumentele, adeseori incep tipetele si chiar jignirile reciproce. De aceea, disputele trebuie evitate din rasputeri.

Despre irascibilitate si impulsivitate vom vorbi putin mai tarziu. Acum as vrea sa insist asupra ranchiunei. In general, „pomenirea raului”, cum se numeste acest pacat in limbajul bisericesc, este un sentiment groaznic. El roade ca un acid sufletul suparaciosului si il distruge din interior. Caracterul suparacios este o sabie cu doua taisuri, indreptata in primul rand nu impotriva celor care ne supara, ci chiar impotriva noastra, insasi structura verbului „A SE supara” arata ca cei impotriva carora se indreapta actiunea distructiva a supararii suntem chiar noi. Cei ce ne supara poate ca nici nu stiu ca noi suntem maniati pe ei, poate ca nici nu banuiesc ca noi suferim. Dorm linistiti, n-au treaba, pe cand cei suparati clocesc planuri de razbunare, nu pot sa doarma noptile, isi pierd pofta de mancare si tihna, gandindu-se numai la supararea lor. Omul suparacios se pedepseste pe sine insusi ingrozitor, aducandu-se intr-o stare de totala epuizare. Starea de manie este un stres foarte sever. Ca atare, capacitatea de a-i ierta pe vrajmasi si pe cei care te-au suparat aduce un imens folos nu numai sanatatii duhovnicesti, ci si celei psihice.

Cum sa invatam sa iertam? In primul rand, sa intelegem ca de asta avem nevoie mai ales noi insine. Noi insine avem mult de castigat daca vom invata sa nu ne suparam pe oameni. In al doilea rand, sa intelegem ca omul care ne-a suparat nu stia ce face, caci pana si raufacatorul cel mai inveterat are justificarile sale. Atunci cand a fost rastignit Domnul nostru Iisus Hristos, iudeii chiar credeau ca fac un lucru placut lui Dumnezeu, nu-L vedeau in El pe Fiul lui Dumnezeu; sigur, sufletul lor, ratiunea lor erau orbite de pacat, de patima maniei si invidiei, dar nu intelegeau ce fac, si de aceea Hristos Se ruga de pe cruce: Parinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac! (Le. 23,34). Nici cei care ne supara nu stiu ce fac, caci daca ar sti ca savarsesc un pacat, o faradelege, pentru care vor da neaparat socoteala inaintea lui Dumnezeu, nu ar face asa ceva. Ei ori nu inteleg deloc ce este pacatul, ori nu constientizeaza intreaga masura a responsabilitatii pentru el. Ca atare, sunt oameni de compatimit, oameni nefericiti, rataciti si bolnavi duhovniceste, iar pe bolnavi nu poti sa te superi.

Va reamintesc ca toate supararile noastre iau nastere din orgoliu si ca, in general, printre ele exista foarte putine care au motive cu adevarat serioase. In principiu, oamenii care ii supara pe altii in mod constient si intentionat sunt cazuri izolate. De obicei, oamenii se supara unii pe altii ori intamplator, ori din lipsa de patrundere si de
tact – in orice caz, fara intentia de a supara pe cineva.

De vreme ce caracterul suparacios provine din orgoliu, trebuie sa educam in noi smerenia, sa ne suparam cat mai putin si sa fim atenti cat mai mult la noi insine, punandu-ne in mod sincer intrebarea: „Cu ce sunt de vina eu? Cu ce am gresit, de a aparut situatia conflictuala? Poate ca epitetele deloc magulitoare ce mi s-au adresat nu sunt departe de adevar. Fiindca unii oameni nu se cearta niciodata si nu sunt in conflict cu nimeni, pe cand altii se enerveaza, se cearta si se supara la tot pasul…”

Inca un mijloc eficace impotriva maniei: sa ne straduim sa ne punem in locul celui care ne-a suparat, sa ne imaginam situatia lui si sa-i gasim justificari. Sa fim nuprocurori, ci avocati ai apararii. Atunci ne va veni mai usor sa iertam. De pilda, sa zicem ca ne-a suparat o vanzatoare la magazin: i-am dat bancnote mototolite, iar ea ne-a facut observatie cu duritate si enervare. Ganditi-va insa ca noua ne-a fost lene sa desmototolim o singura data banii, pe cand ea sta de dimineata pana seara la casa, netezeste banii mototoliti, elibereaza marfa, da restul si are o mare raspundere materiala; pe deasupra, poate ca acasa are probleme, copiii sunt bolnavi, a lasat-o barbatul, mai stiu eu ce… Si atunci vom intelege imediat de ce nu ne zambeste cu dragalasenie, ci dimpotriva – si gasindu-i indreptatiri omului, ne vom deprinde sa nu-losandim, ci sa-l compatimim si sa-l intelegem.

Mania si rugaciunea – doua lucruri incompatibile

Sfanta Scriptura ne interzice categoric sa ne rugam in stare de manie, de neimpacare cu aproapele. Deci, daca iti vei aduce darul tau la altar si acolo iti vei aduce aminte ca fratele tau are ceva impotriva ta, lasa darul tau acolo, inaintea altarului, si mergi intai si impaca-te cu fratele tau si apoi, venind, adu darul tau (Mt. 5, 23-24), si: De veti ierta oamenilor gresalele lor, ierta-va si voua Tatal vos-tru Cel ceresc, iar de nu veti ierta oamenilor gresalele lor, nici Tatal vostru nu va va ierta gresalele voastre (Mt. 6,14-15).

Rugaciunea omului neimpacat, ranchiunos, e o fatarnicie. Cum putem rosti Rugaciunea Domneasca, „Tatal nostru”, in care se spune: „Si ne iarta noua gresalele noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri”, cand avem ranchiuna in inima? Domnul nu va primi rugaciunea nesincera, ipocrita. Este absolut de neconceput sa te apropii de Taina impartasaniei fara sa-i fi iertat din suflet pe cei ce te-au suparat. Daca indraznim sa ne impartasim in starea aceasta, primim Sfintele Taine spre judecata si spre osanda, asemanandu-ne lui Iuda vanzatorul. De aceea, trebuie sa folosim toate mijloacele si caile pentru a ne impaca. Apostolul Pavel zice: Daca se poate, pe cat sta in puterea voastra, traiti in buna pace cu toti oamenii (Rom. 12,18). Dar daca nu se poate, daca celalalt nu vrea deloc sa se impace? Atunci trebuie sa ne impacam cu el macar in sufletul nostru si sa-i iertam totul, din toata inima – si, bineinteles, sa ne rugam pentru el.

Putem sa ne rugam lui Dumnezeu daca in inima noastra suntem suparati pe aproapele, dar vrem sa ne izbavim de supararea aceasta? Da, putem sa ne rugam in starea aceasta, cerand ajutor de la Domnul, dar cu hotararea ferma de a ne lupta cu mania si supararea, de a cauta cu adevarat impacarea. Trebuie sa vrem cu adevarat sa iertam, si numai cu asemenea ganduri sa ne rugam pentru noi insine si pentru celalalt.

Neimpacarea, vrajba alunga de la noi harul lui Dumnezeu.

Pr. Pavel Gumerov

Extras din volumul „Cele opt ganduri de moarte si lupta cu ele„, Ed. Sophia

SURSA

Nestatornicia, nevoia permanenta de schimbare

Nestatornicia, nevoia permanenta de schimbare

Nestatornicia devine din ce in ce mai mult caracteristica generala a unei societati aflata in continua schimbare. Incapacitatea de a face acelasi lucru de multe ori, cu aceeasi bucurie, indica o neputinta sufleteasca.Plictiseala de un anumit obiect sau de o actiune zilnica il face pe omul zilelor noastre sa caute o evadare in lucruri si fapte inedite, senzationale si uimitoare. Paul Evdokimov, referindu-se la caderile moderne ale lumii, afirma: „Nu razboiul, ci plictiseala va fi cea care va duce lumea la pieire.”

Nestatornicia

Nestatornicia il face pe om sa vada urat un lucru pe care, pana nu demult, l-a vazut ca fiind frumos, sa isi incalce un cuvant dat, sa inceteze a mai iubi, sa incalce o prietenie sincera. Faptul ca nu putem avea tot timpul aceeasi intensitate a sentimentelor, a hotararilor si a vointei ne arata este o urmare a pacatului din viata noastra.

Nestatornicia este prezenta si in Sfanta Scriptura, unde vedem cum Apostolul Petru crede in Hristos, iar apoi se leapada, unde Iuda cel vanzator urmeaza lui Iisus, iar apoi Il vinde, unde locuitorii din Ierusalim il intampina cu osanale, iar mai apoi striga salbatic „Sa se rastigneasca!”.

Consider ca nevoia continua de schimabare este „un canon” dat celor care nu au invatat inca sa traiasca bucuria ascunsa in fiecare clipa. Omul contemporan schimba hainele, telefonul, masina, mobilierul si aparatura casnica, cu produs „noi”, chiar si atunci cand situatia lui financiara nu este una tocmai stabila.

Daca ne gandim la faptul ca monahii si crestinii de rand sunt in permanenta bucurosi, de parca s-au nascut astazi si abia acum au luat contact cu toate lucrurile din jurul lor, ne putem da seama cu usurinta care este sursa bucuriei si a plictiselii omului. Astfel, precum bucuria permanenta vine din comuniunea omului cu Dumnezeu, cu sfintii si cu semenii, prin iubire, tot asa, plictiseala si tristetea vin din lipsa de credinta si singuratatea sufleteasca a omului.

Deoarece toate produsele societatii noastre cauta sa poarte eticheta „Nou!”, a folosi acelasi lucru pe termen lung ajunge sa creeze complexe, daca nu chiar rusine. Astfel, daca pana nu demult hainele si obiectele casnice erau folosite pana ce se uzau complet ori deveneau nefunctionale, astazi, multi dintre semenii nostri isi innoiesc garderoba si casa odata cu aparitia pe piata a oricarui „nou” produs.

In viata celui neancorat in realitatile profunde ale vietii, nestatornicia apare si in muncile zilnice, aceasta fiind urmata de nerodire si pierderi. Oamenii nestatornici sunt oameni pe care nu te poti baza in nimic, nici la serviciu, nici in familie. Lipsa de statornicie in cele bune a dus la inmultirea divorturilor, precum si a altor noi aspecte sociale, precum sporturile extreme, magazinele „de vise” etc.

Satisfactia care survine insa in urma dobandirii unor lucruri noi nu este statornica, deoarece nu isi are izvorul in ceva vesnic si personal. Numai bucuria si odihna care izvorasc din dragostea fata de Dumnezeu, de sfinti si de semeni este statornica.

In viata parintelui Porfirie de la Manastirea Frasinei (1862-1927), gasim consemnata urmatoarea intamplare: „Un frate era nestatornic; mereu venea si pleca din manastire. Odata, acest frate l-a intrebat pe staret: „Oare de ce nu pot sta in manastire?” Staretul i-a raspuns, zicand: „Pentru ca nu te-ai spovedit odata cum trebuie. Iata, timp de trei zile esti scutit de orice ascultare. Pregateste-te si te spovedeste curat de toate gandurile tale si te vei linisti.” Intr-adevar, dupa Spovedanie s-a izbavit fratele de patima nestatorniciei.”

Vedem astfel cum nestatornicia este numita patima, iar vindecarea ei are loc numai prin „medicamente” duhovnicesti. Daca omul contemporan ar constientiza puterea harului Duhului Sfant, lucrator in Taina Spovedaniei, si ar alerga mai des la scaunul duhovnicului, cu siguranta multe divorturi ar fi evitate, multe servicii ar fi pastrate, multe prietenii ar supravietui, multe lucruri nu ar mai fi aruncate inainte de vreme.

Acela care este nestatornic in relatiile cu oamenii si in muncile de peste saptamana, acela va fi nestatornic si in relatia lui cu Dumnezeu. Statornicia in relatiile cu semenii si in muncile zilnice este o oglinda a statorniciei noastre fata de oricare alt lucru.

Teodor Danalache

SURSA

Despre blandete si asprime

Despre blandete si asprime

„Invăţaţi de la Mine, că sînt blînd şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre”, a zis Hristos. Acest îndemn trebuie înţeles alături de alte îndemnuri şi porunci date de Mîntuitorul lumii: „Iubiţi-vă unii pe alţii, iertaţi şi vi se va ierta, cunoaşteţi adevărul şi adevărul vă va face liberi.” De felul în care înţelegem aceste cuvinte depinde mîntuirea noastră.

Că înţelesul poruncilor poate fi denaturat, a zis-o Hristos atunci cînd le-a reproşat cărturarilor: „Vă rătăciţi, neştiind Scripturile.” Cunoaşterea Scripturilor nu înseamnă doar citirea lor, căci cărturarii le citeau, ci pătrunderea adevăratului sens cuprins în ele. Din acest motiv Biserica Ortodoxă cunoaşte cea mai bogată tradiţie în tîlcuirea Sfintei Scripturi. Indeobşte, tot ce a rămas scris, nu doar lucrările cu caracter exegetic, catehetic sau polemic, ci şi toată imnografia, rugăciunile şi slujbele noastre reprezintă tîlcuiri uimitoare ale Scripturii Vechiului şi Noului Legămînt în Duhul lui Hristos.

Intreg protestantismul cu mîndra lui lozincă sola Scriptura nu a dat lumii nici o lucrare de referinţă în domeniul tîlcuirii Sfintei Scripturi. Şi asta nu doar din pricina înţelesului deviat pe care îl au despre Biserică, dar şi pentru că tradiţia exegetică a primului mileniu creştin nu a mai lăsat loc pentru descoperiri originale în acest sens. Dimpotrivă, în ultimele decenii, odată cu traducerea în limbile de mare circulaţie a scrierilor Sfinţilor Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Grigorie de Nyssa şi alţi dascăli ai Ortodoxiei, protestantismul şi-a schimbat doctrina în multe puncte esenţiale, iar pastorii şi predicatorii vorbesc din ce în ce mai des în citate din scrierile Sfinţilor Părinţi.

Avînd, aşadar, o tradiţie atît de bogată în tîlcuirea Sfintei Scripturi, ar fi nepotrivit ca noi, ortodocşii, să avem înţelesuri greşite despre poruncile şi îndemnurile ce se conţin în ele. Acest pericol este de la sine înţeles atunci cînd Biserica, în diferite epoci istorice, a suferit atacuri nemiloase nu doar asupra părţii ei văzute, prin distrugerea sfintelor locaşuri şi prădarea lor, ci poate mai ales prin încercările de sucire a înţelesurilor ei fundamentale impuse de ideologiile politice şi culturale.

De această dată mi-am propus să discutăm înţelesul cuvintelor „blînd” şi „smerit” în contextul toleranţei şi corectitudinii politice promovate de lumea nouă în care am păşit. Reprezintă oare blîndeţea şi smerenia creştină o manifestare a toleranţei în sensul ei nou şi un temei al corectitudinii politice? Sau, altfel zis, reprezintă oare corectitudinea politică şi toleranţa de tip globalist o formă a blîndeţii sau smereniei în sens creştin? Răspunsul la această întrebare se conţine chiar în exemplul lui Hristos.

Din cuvintele „învăţaţi de la Mine, că sînt blînd şi smerit cu inima” trebuie să înţelegem că Hristos este măsura blîndeţii şi a smereniei spre care sîntem chemaţi să tindem. De asemenea înţelegem că blîndeţea şi smerenia nu exprimă un anumit tip de comportament exterior, ci sînt o stare a inimii. Din acest motiv nu trebuie să confundăm supunerea de rob, caracteristică omului constrîns de legi sau cir cumstanţe, cum ar fi pierderea locului de muncă sau a imaginii sociale, şi starea omului liber, care este blînd şi smerit în virtutea desăvîrşirii sale lăuntrice. Doar astfel trebuie să înţelegem îndîrjirea Sfinţilor Mucenici de a înfrunta neadevărul cu preţul vieţii, rămînînd totodată smeriţi şi blînzi, asemenea lui Hristos.

Cel puţin o întîmplare din viaţa lui -Hristos este greu de comentat prin prisma toleranţei şi corectitudinii moderne. Cel care este blîndeţea însăşi intră în templu cu un bici în mînă, răstoarnă tarabele şi îi loveşte pe cei care făceau comerţ acolo. Protestanţii au văzut în aceasta un argument împotriva vinderii luminărilor în biserici şi împotriva bogăţiei preoţilor. Poate fi acesta un motiv suficient pentru explicarea unei reacţii atît de radicale din partea lui Hristos? Oare creşterea şi vinderea porcilor, interzise iudeilor, nu puteau fi şi ele tratate cu o biciuire? Sau vinderea porumbeilor era cel mai mare păcat săvîrşit de slujitorii templului? Sigur că nu! Insuşi Hristos îi ceartă pe preoţi şi farisei că fac jurăminte false pe altar, iar lipsa de dragoste a slujitorilor tempului se vede clar în parabola samarineanului milostiv.

Prin urmare nu cred că simplul fapt de a vinde în templu a fost condamnat de Hristos, ci scopul cu care se făcea această vindere. Iar biciuirea şi răsturnarea meselor exprimă un limbaj potrivit epocii, un limbaj propriu tuturor făpturilor, acela că pedeapsa era neapărat însoţită de gesturi exterioare, cum ar fi biciuirea sau lovirea cu beţe, pedepse practicate în Imperiul Roman, dar şi peste tot în lume, la acea vreme. A nu aplica acest tratament însemna a diminua gravitatea încălcării comise.

Aşadar, de ce a reacţionat Hristos atît de dur împotriva vînzătorilor din Templu? Răspunsul îl dă tot El: „Pentru că aţi făcut din Casa Tatălui Meu peşteră de tîlhari!” Este un lucru ştiut că tîlharii nu cumpără, iar dacă vînd, vînd lucruri furate, prada tîlhăriei lor. Or, vînzătorii din templu vindeau porumbei şi cele de trebuinţă la aducerea jertfelor, o afacere aparent cinstită. Nu cred că vreunul dintre ei fura porumbei pentru a-i vinde şi din acest motiv să fie numit tîlhar. Tîlhăria slujitorilor templului consta în altceva. Banii făcuţi la templu erau folosiţi nu în scopul slujirii Domnului, ci întru ago-nisirea bogăţiei şi influenţei politice. Cu aceşti bani s-a săvîrşit cea mai mare tîlhărie, uciderea lui Hristos. Şi cred că atunci cînd Hristos a zis: „Aţi făcut din Casa Tatălui Meu peşteră de tîlhari”, de fapt a prorocit cele legate de vinderea şi răstignirea Sa. Pentru că cei 30 de arginţi daţi lui Iuda au fost luaţi din vistieria templului, iar sinedrionul şi-a dat pe faţă alegerea atunci cînd, în locul lui Hristos, l-a preferat pe tîlharul Varava, cel mai cumplit tîlhar al vremii.

Contrazice oare reacţia lui Hristos în faţa tîrgoveţilor din templu rugăciunea de pe cruce: „Părinte, iartă-le lor păcatul acesta, că nu ştiu ce fac!”? Sper ca prin exemplele de mai sus să fi convins că biciuirea din templu nu a vizat fapta comerţului, ci scopul cu care se făcea, acela de agonisire a banilor spre întărirea poziţiei politice a sinedrionului şi a comunităţii iudaice, în general. Această consolidare politică se făcea în detrimentul poruncilor lui Dumnezeu, aşa că banii făcuţi la templu au ajuns să servească drept plată pentru vinderea şi uciderea lui Hristos, Mesia Cel prorocit, şi a Cărui venire trebuia să o pregătească templul. Atît această faptă cumplită, cît şi cererea eliberării lui Varava în locul lui Hristos L-au făcut pe Mîntuitorul să-i acuze pe conducătorii iudaici că au transformat templul în peşteră de tîlhari.

Atunci cînd Hristos îi biciuieşte pe iudei în templu, El îşi exprimă autoritatea dumnezeiască, demonstrînd gravitatea faptei comise de iudei, gravitate ce constă în devierea scopului slujirii templului spre un scop total contrar, acela de vindere şi condamnare la moarte a lui Hristos. Iar cînd Hristos Se roagă pe cruce pentru iertarea ucigaşilor Săi, El o face din umanitatea Sa, arătîndu-ne că nu se cuvine să ne răzbunăm. Aşadar avem de a face cu două judecăţi: cea Dumnezeiască şi cea omenească, cu privire la două subiecte diferite: cel al denaturării sensului templului, care trebuie văzut ca o reprezentare a iubirii şi judecăţii lui Dumnezeu pe pămînt, şi cel al judecăţii personale faţă de semenii noştri, judecată care trebuie să se facă numai prin prisma iubirii hristice, după chipul rugăciunii de pe cruce.

Intrebarea care se ridică în faţa noastră este următoarea: poate cineva să lovească pe un semen al său cu biciul şi totodată să rămînă blînd şi smerit cu inima? Nu este nici o îndoială că Hristos chiar asta a făcut în templu.

In nici un caz însă nu am putea motiva gestul lui Hristos din punctul de vedere al toleranţei şi corectitudinii promovate de politica statelor moderne. In lumea contemporană, pentru fapta Sa, Hristos Şi-ar fi atras urmărirea penală sau cel puţin S-ar fi ales cu o amendă. In schimb, din punctul de vedere al politicienilor moderni, Hristos ar fi scăpat de orice vină dacă, de pildă, retrăgîndu-Se în Grădina Ghetsimani sau în alt loc ferit, S-ar fi rugat ca templul să ia foc sau ca toţi tîrgoveţii să moară de cancer.

Lumea modernă i-a iertat pe cei care au inventat şi folosit arma atomică şi biologică, după cum şi pe cei care infectează popoare întregi prin alimentele modificate genetic sau cele fabricate prin folosirea substanţelor toxice. Contemporanii noştri preferă o femeie care îşi ucide copilul în pîntece unei mame care şi-a lovit copilul peste fund. Legile moderne favorizează şi întreţin această realitate, modificînd însăşi concepţia morală şi juridică despre crimă, dar şi despre ceea ce înseamnă relaţiile interumane în complexitatea lor.

Fără îndoială, ne aflăm în faţa unei civilizaţii făurite ca o replică la civilizaţia creştină, nu altfel decît prin inversarea sau răstălmăcirea valorilor fundamentale ale creştinismului: dragostea, blîndeţea, smerenia. O civilizaţie a „nonviolenţei” care practică scaunul electric, experimentează arma biologică, diversele vaccinuri sau alimente artificiale şi modificate genetic pe popoarele din lumea pe care o numesc „a treia”. In această nouă lume un părinte care-i dă o palmă la fund copilului său este un infractor, iar un tată care ucide un cîine vagabond ce tocmai i-a sfîşiat copilul este pedepsit de lege. Ce să mai spunem de înţeleptul Solomon, de a cărui judecată se minuna tot Orientul, dar care, fără îndoială, ar fi fost lipsit de drepturile părinteşti de instanţele europene pentru sfaturile pe care le dădea părinţilor: „Cine cruţă toiagul, îşi urăşte copilul, iar cel care îl iubeşte îl ceartă la vreme” (Pildele lui Solomon 13, 24)!

In viziunea biblică aşa-numita toleranţă este mai degrabă asociată nepăsării, iar copilul nepedepsit devine ruşinea părinţilor. Dragostea şi grija nu pot fi manifestate în afara certării sau a pedepsei, însuşi cuvîntul pedeapsă, care în limba română a venit din greacă, înseamnă pedagogie, educaţie.

Pedepsele aşa-zise „nonviolente”, impuse de pedagogia modernă, aduc frustrări şi complexe multiple în comparaţie cu tradiţionala palmă la fund. A izola copilul sau a-l pune cu faţa la perete este mult mai cumplit pentru personalitatea sa în formare decît o pedeapsă corporală, care însă nu-l face să se simtă exclus. Pedepsele psihologice vizează în special personalitatea copilului. Riscul unor astfel de pedepse este dublu. Primul este acela că copilul devine marcat de condiţia sa de exclus, şi aceasta se întîmplă în cazul copiilor sensibili. Al doilea pericol, care nu este mai mic, este acela că copilul îşi învinge conştiinţa şi nu mai consideră o ruşine excluderea sa, adică îşi trăieşte condiţia de pedeapsă ca pe o condiţie normală. Aceşti copii vor deveni acei adulţi care, mai mult decît orice, se tem să-şi piardă locul de muncă.

Eroarea principială a pedagogiei moderne este aceea că îl vede pe copil separat de părinte, adică propune o relaţie conflictuală dintru început, şi tot procesul educaţiei decurge doar prin prisma acestui conflict care este indus artificial.

Conflictul dintre părinţi şi copil, pe care atît de mult şi-l doreşte societatea con-temporană, intervine abia în momentul în care copilul a fost infectat cu antivalori şi proaste deprinderi prin intermediul desenelor animate, al revistelor sau jocurilor electronice pentru copii. Statul totalitar încurajează acest tip de produse odată cu ideea că orice copil, pentru a-şi forma o personalitate complexă, trebuie lăsat să se dezvolte liber. în orice caz, societatea contemporană substituie părintele statului, văzînd în părinţi simpli reproducători şi întreţinători ai copilului, deoarece părintelui i se inoculează la toate nivelele ideea că amestecul în viaţa personală a copilului este o impietate, un atac la personalitatea lui, un abuz.

Intr-adevăr, copilul este o persoană şi are o personalitate, dar care nu poate fi contrapusă personalităţii şi autorităţii părintelui, pentru că personalitatea copilului este în formare, iar această formare trebuie să depindă în totalitate de părinte. Copilul creşte după chipul şi asemănarea părinţilor, şi aceasta este o lege dumnezeiască ce asigură trăinicia genetică şi sufletească a genului uman. Or, pedagogia modernă nu are alt scop decît dărîmarea autorităţii părintelui, pregătind tipul de educaţie pe care statul o impune, adică o educaţie individualistă care separă pe tată de fiu şi pe frate de frate, în favoarea statului. Omul modern este determinat să se considere un nou început, independent de restul lumii şi chiar de propriii părinţi, şi nu observă că prin aceasta îşi taie rădăcinile, transformîndu-se într-un experiment nefericit.

Separarea copilului de părinte trebuie să se facă în mod firesc, odată cu maturizarea, după rînduiala firii. Dacă această separare se face din pruncie – aşa cum îşi doresc organizaţiile ce trîmbiţează drepturi ale copiilor împotriva propriilor părinţi -, atunci se aseamănă cu ruperea unui fruct verde. Este adevărat că un fruct verde se păstrează mai mult şi poate fi transportat mai uşor, dar este la fel de adevărat că nu are dulceaţa fruc-tului rupt la bună vreme. La fel este şi omul modern, care poate fi mutat oricînd şi oriunde, dar care este din ce în ce mai lipsit de adevăratele calităţi umane. Un astfel de individ, care creşte în afara autorităţii părinteşti, va recunoaşte în schimb autoritatea deplină a statului, în virtutea unor fobii inconştiente, dobîndite în urma pedepselor psihologice la care a fost supus în copilărie. Căci statul ideal, în accepţiunea totalitarismului modern, este acela care îşi subordonează cetăţenii fără ajutorul poliţiei şi al armatei, doar prin tortura psihologică.

Mă gîndesc cu groază la faptul că eu aş fi putut fi despărţit în copilărie de mama pentru că s-a întîmplat să-mi mai tragă cîte o palmă la fund cînd mă încăpăţînam să n-o ascult. Şi totuşi astfel de despărţiri se fac azi în state precum Germania, Italia sau Franţa. De altfel mă îngrozeşte în egală măsură gîndul că, dacă nu aş fi fost plesnit la timp, puteam să ajung unul dintre cei care nu-şi iubesc părinţii, ceea ce este poate cea mai cumplită dramă, o eroare ontologică.

Cu toate acestea ar fi nedrept să căutăm în Evanghelie o întemeiere a violenţei, deoarece Hristos este Cel care a desfiinţat pedepsele corporale şi răzbunările vetero-testamentare. Totuşi nu putem să nu constatăm extremele la care ajunge uneori propaganda nonviolenţei, în special în relaţiile părinte-copil.

Pedepsele corporale sînt inevitabile în procesul de educaţie a copilului dintr-un motiv foarte simplu: la prima vîrstă copilul nu poate percepe decît durerea şi plăcerea. Ii sînt străine noţiuni precum rău sau bine, cunoaşterea lui limitîndu-se doar la deosebirea a ceea ce este periculos/dureros de ceea ce este folositor/plăcut. Din acest motiv copilul este lovit de părinte atunci cînd încearcă un lucru periculos, cum ar fi să umble la plita de gaz sau la priză, pentru ca el să asocieze fapta de a umbla la gaz sau la priză cu durerea. Este de prisos să mai spunem că a nu proceda astfel înseamnă a nu-ţi iubi copilul.

Relaţiile interumane pot presupune gesturi de o anumită violenţă, care însă să nu fie în afara firescului. Gesturile violente fac parte din limbajul corpului, la fel ca şi gesturile de afecţiune sau nemulţumire, contribuind la înlesnirea comunicării. De pildă, mama îşi ameninţă copilul că îl va bate, mimînd bătaia sau lovindu-l uşor, nu pentru a-şi satisface o pornire agresivă, ci pentru a-l opri de la comiterea unei fapte rele sau periculoase. Acelaşi limbaj era normal odinioară şi în relaţia stăpîn-rob, ceea ce mi se pare mai uman decît teroarea psihologică şi umilirea prin ameninţarea cu demiterea practicată de patronii moderni.

Scena izgonirii tîrgoveţilor din templu trebuie citită în acelaşi context al normalităţii, debarasîndu-ne de prejudecăţile propagandei corectitudinii politice. Canoanele apostolice prevăd caterisirea preotului care loveşte pe cineva la mînie. Este absurd să presupunem că Sfinţii Apostoli au stabilit acest canon fără să-l raporteze la Hristos. In baza acestui canon i-a fost retras Sfîntului Nicolae dreptul slujirii, care, într-o polemică sinodală, l-a pălmuit pe ereticul Arie. Noaptea, Hristos i-a înmînat Sfîntului Nicolae Evanghelia, redîndu-i slujirea. Prin urmare exista un echilibru între literă şi Duh, echilibru pe care îl dictează însăşi conştiinţa umană şi pe care îl desăvîrşeşte dragostea.
Este bine să ştim că, de pildă, în obştea Sfîntului Ioan Casian, care a fost şi diacon al Sfîntului Ioan Gură de Aur, Patriarhul Constantinopolului, se practica pedeapsa corporală. Ioan Casian a fost nu doar un mare ascet, ci şi un mare filozof şi diplomat, reprezentîndu-l pe Ioan Gură de Aur la Roma, în timpul conflictului cu împărăteasa Eudoxia şi Patriarhul Teofil al Alexandriei. Tot la Ioan Casian găsim o primă sistematizare a patimilor cu fantasmele şi impulsurile pe care le generează, anticipînd cu 15 secole încercările de sondare a psihicului uman întreprinse, cu exagerările aferen-te, de Sigmund Freud. Intr-un cuvînt, Sfîntul loan Casian a fost un mare cunoscător al sufletului uman. De ce un astfel de om a stabilit pentru obştea sa pedepse corporale şi de unde a luat acest obicei nu putem spune. Ştim doar ca rînduiala lui Ioan Casian a fost folosită şi în ordinul benedictin, numit aşa în cinstea Sfîntului Benedict de Nursia.

Un alt fenomen greu de înţeles pentru creştinii contemporani este închisoarea monahală despre care vorbeşte laudativ Sfîntul loan Scărarul. Monahii care săvîrşeau anumite abateri, în funcţie de gravitatea lor, erau izolaţi într-un loc special prevăzut, ţinuţi în gropi fără apă şi fără mîncare. După un astfel de tratament, spune Sfîntul loan Scărarul, unii dintre călugării pedepsiţi ajungeau la măsuri duhovniceşti foarte înalte, astfel încît închisoarea a devenit un loc mai binecuvîntat decît mănăstirea însăşi.

Unde este locul blîndeţei şi al smereniei în acest tablou? Cum poate fi numit blînd călugărul care era împuternicit să-l bată cu băţul pe fratele său pentru o abatere oarecare? Cum poate fi numit blînd Sfîntul Ioan Casian, care a rînduit astfel de pedepse, sau Sfîntul Ioan Scărarul, care vorbea cu atîta admiraţie despre închisoarea monahilor? Desigur, aceste practici nu caracterizează întreg creştinismul. Totuşi cei doi sfinţi pomeniţi au fost întemeietorii unor obşti numeroase, cu influenţă asupra întregului monahism de atunci şi din toate timpurile. Dacă asprimea lor nu intră în contradicţie cu blîndeţea şi smerenia creştină, atunci ar trebui să ne întrebăm încă o dată ce înţelegeau Sfinţii Părinţi prin blîndeţe şi să vedem dacă înţelegerea lor se potriveşte cu ceea ce ne-am obişnuit noi să considerăm a fi blîndeţe.

In nici un caz Sfinţii Părinţi nu considerau blîndeţea un mod de a fi. A fi moale, fără reacţie, a intra în voia tuturor nu este totuna cu a fi blînd. Aceste trăsături le poate avea cineva din fire sau şi le poate impune. Nu în zadar Hristos i-a mustrat pe cei care se smeresc de ochii lumii. Oricine poate să mimeze smerenia şi blîndeţea exterioară, iar mulţi îşi fac din asta un rol în viaţă. Chiar şi diplomaţia politică sau economică îi constrînge pe oameni să fie chibzuiţi, măsuraţi în vorbe şi gesturi, într-un cuvînt să fie amabili şi să nu reacţioneze nepotrivit la insulte. Altfel spus, în termeni comuni, oricine, cu puţin efort, poate deveni blînd şi smerit, dacă are un interes.

In sens creştin, blîndeţea este proprie doar celor desăvîrşiţi. Ea este o stare, mai bine zis, o măsură a inimii, precum însuşi Hristos a zis: „Invăţaţi de la Mine, că sînt blînd şi smerit cu inima.” Numai omul care veghează în permanenţă asupra mişcărilor inimii sale, fără a urmări un efect exterior, poate ajunge la blîndeţe.

Examenul blîndeţei este dublu şi de aceea atît de greu de trecut. A fi blînd, spune Sfîntul Ioan Scărarul, înseamnă a avea o inimă neclintită în faţa influenţelor din afară, adică a reacţiona la fel atît în faţa ocărilor, cît şi în faţa laudelor. Să fii acelaşi dnd ţi se strigă „Osana!” şi cînd eşti ridicat pe cruce. Dacă nu te bucuri cînd te laudă şi nu te mîhneşti cînd eşti insultat, eşti pe calea blîndeţei. Doar un astfel de om poate acţiona drept, deoarece nu acţionează nici din mînie sau răzbunare, nici din măgulire sau plăcere.

Comportamentul exterior al oamenilor este diferit, în funcţie de temperament, vîrstă, educaţie, obiceiurile şi tradiţia locului şi ne descoperă prea puţin despre mima omului. Nemţii sînt într-un fel, ruşii în alt fel, unele popoare gesticulează cînd vorbesc, altele vorbesc tare, încît ţi se pare că se ceartă, dar totul este perfect omenesc şi nu trebuie să încercăm să-i culcăm pe toţi în patul lui Procust. în orice caz, Ortodoxia nu ne cere asta.

Indemnul lui Hristos de a fi blînd şi smerit cu inima asemenea Lui este acelaşi cu îndemnul de a fi desăvîrşiţi precum Tatăl ceresc este, adică un îndemn pe care îl primim cu bucurie, dar pe care sîntem conştienţi că niciodată nu-l vom putea atinge.

Ieromonah Savatie Bastovoi
Articol preluat din cartea „A iubi inseamna a ierta”, Editura Cathisma

Cumpara cartea „A iubi inseamna a ierta”

 

SURSA