„Părintele Paisie Aghioritul e plecat să cumpere țigări!”

Odată, un student a venit la chilia mea și a bătut la ușă. Deși aveam de citit un teanc de scrisori, m-am decis să merg să văd ce vrea.

‒ Ce doreşti fiule? l-am întrebat.

‒ Aici este chilia părintelui Paisie? Vreau să îl văd pe părinte.

‒ Da, aici este, dar părintele nu e, a plecat să cumpere ţigări, i-am spus eu.

Traducere și adaptare: Lucian Filip
Sursa: johnsanidopoulos.com

Unii oameni îmi spun că sunt indignați de faptul că există multe lucruri greșite în biserică. Atunci eu le spun să întrebe o muscă: „Sunt flori în apropiere?”, iar ea le va răspunde: „Nu ştiu dacă sunt flori, dar acolo în mormanul acela de gunoi poţi găsi toată mizeria pe care o vrei”. Şi va începe să îţi înşiruiască toate locurile murdare pe unde a fost. Dar dacă întrebi o albină: „Ai văzut vreun coș de gunoi prin zonă?”, ea îţi va răspunde: „Coş de gunoi? Nu, n-am văzut nici unul, pe aici e plin de flori parfumate”. Şi va începe să îţi înșiruiască toate florile din grădină sau de pe pajişte. Vedeţi voi, musca nu ştie decât unde este mizeria, în timp ce albina ştie unde se găsesc irişii sau zambilele.

Iar eu am realizat că unii oameni sunt asemenea muștelor, iar alții asemeni albinelor. Cei care se aseamănă cu muștele găsesc răul în orice și sunt preocupați de el. Aceștia nu văd binele din jurul lor. Dar cei ce se aseamănă cu albinele nu văd decât bine oriunde s-ar uita. Oamenii limitați gândesc și privesc totul într-o manieră greșită, în timp ce aceia care au gânduri pozitive, orice ar vedea, orice li s-ar spune, vor gândi într-o manieră optimistă.

Odată, un student a venit la chilia mea și a bătut la ușă. Deși aveam de citit un teanc de scrisori, m-am decis să merg să văd ce vrea.

‒ Ce doreşti fiule? l-am întrebat.

‒ Aici este chilia părintelui Paisie? Vreau să îl văd pe părinte.

‒ Da, aici este, dar părintele nu e, a plecat să cumpere ţigări, i-am spus eu.

‒ Înseamnă că s-a dus ca să ajute pe cineva, a spus acesta cu un gând bun.

‒ Nu, a mers să le ia pentru el, am spus eu. Le-a terminat pe toate şi tânjea după o ţigară. Pe mine m-a lăsat aici singur şi nu ştiu când se întoarce. Dacă mai durează mult, am să plec.

Ochii umeziţi ai studentului i-au trădat emoţiile şi a spus din nou cu un gând bun:

‒ Îl tulburăm pe părintele Paisie.

L-am întrebat:

‒ De ce vrei să îl vezi?

‒ Vreau doar binecuvântarea lui, mi-a răspuns.

‒ Ce binecuvântare vrei de la el, naivule! E ţicnit, îl cunosc bine. Nu are pic de har. Nu-ți mai pierde timpul așteptându-l să se întoarcă. Va fi morocănos, s-ar putea chiar să fie beat, căci mai are și viciul acesta.

Cu toate astea, tânărul a rămas optimist. Într-un final i-am spus:

‒ Am să îl mai aştept şi eu puţin, ce vrei să îi transmit?

‒ Vreau să îi dau o scrisoare, a spus, dar îl aştept ca să îmi dea şi binecuvântarea.

Vedeţi? Oricât de multe lucruri rele i-aș fi spus, le-a privit pe toate cu ochi buni. Când i-am spus despre țigări, ochii i s-au umezit. „Cine ştie”, a gândit el, „probabil s-a dus ca să ajute pe cineva”. Alţii sunt educaţi, citesc mult, dar cu toate acestea nu gândesc precum tânărul acela! Odată ce îl contraziceai, el crea imediat o altă idee și ajungea la o concluzie chiar mai bună decât prima. Am fost uimit de această capacitate a lui! A fost prima oară când am văzut așa ceva!

Părintele Paisie Aghioritul

SURSA

Mire pământesc de pomenirea Sfântului Efrem

Mi-am amintit cum Părintele Porfirie işi dădea întâlniri în rugăciune cu ucenicii săi. Se rugau pentru o dorinţă la aceeaşi oră a serii. Aşa că i-am spus copilăreşte prietenei mele: „Hai să ne rugăm împreună pentru dorinţa ta, să cerem mijlocirea Maicii Domnui şi a Sfântului Apostol Simon Zilotul – mirele din Cana. Dacă există mire pământesc pentru tine, îl vei întâlni  într-o zi. Dacă nu, nu. Dar să nu te întristezi dacă nu va fi”.

Prietenia sinceră este cu adevărat un dar care nu poate fi preţuit. Doar cel care nu s-a bucurat de o prietenie adevărată nu cunoaşte bucuria împărtăşirii frmu­seţii şi a durerii, uşurarea întristării, bogăţia mângâierilor care vin prin sufletul prietenului. Valoarea unei îmbrăţişări cu adevărat sincere.

Mă durea tristeţea prietenei mele. Îşi dorea mult să se căsătorească, să afle un om de încredere cu care să împărtăşească viaţa cea de aici. Şi mi-am amintit de cuvântul Mântuitorului, Care ne spune că dacă ne vom uni doi sau trei în numele Lui şi vom cere ceva Tatălui nostru, vom dobândi cererea noastră, dacă va fi spre folos. Şi mi-am amintit cum Părintele Porfirie işi dădea întâlniri în rugăciune cu ucenicii săi. Se rugau pentru o dorinţă la aceeaşi oră a serii. Aşa că i-am spus copilăreşte prietenei mele: „Hai să ne rugăm împreună pentru dorinţa ta, să cerem mijlocirea Maicii Domnui şi a Sfântului Apostol Simon Zilotul – mirele din Cana. Dacă există mire pământesc pentru tine, îl vei întâlni  într-o zi. Dacă nu, nu. Dar să nu te întristezi dacă nu va fi”.

Şi am început să ne trimitem gândurile seară de seară către Domnul.

E minunată această unire de gând. Bucuria acestei uniri era deja o mare împlinire. Dar împlinirea a fost şi mai mare.

În luna iunie, prietena mea a primit un telefon: un tânăr a sunat-o şi a rugat-o să se vadă. I-a spus că are numărul ei de telefon de la duhovnicul lui, care o ştia pe prietena mea. S-au cunoscut. Toate au fost în armonie. La o vreme, a venit dorinţa de a stabili data nunţii.

Au stabilit-o pentru prima sâmbătă din luna mai, deoarece doar atunci au găsit liber restaurantul la care vroiau să sărbătorească. Şi s-au uitat în calendar. Era 5 mai, ziua de pomenire a Sfântului Efrem! Prietena mea a rămas uimită. Pentru că ştia că Sfântul Efrem e ocrotitorul şi făcătorul de minuni al familiei mele. Astfel, s-au căsătorit de ziua Sfântului Efrem şi l-au ales ocrotitor. Mi-a mărturisit de curând că îl simt foarte aproape de ei pe Sfântul Efrem.

Iată, era şi este mire pământesc pentru prietena mea.

Mulţumim Maicii Domnului, Sfântului Simon Zilotul şi Sfântului Efrem pentru mijlocirile lor, rugân­du-ne ca pururea să apere familiile şi prietenia noastră.

V .N., 16 aprilie

(Sfântul Efrem cel Nou. Minuni din România, Editura Sophia, pp. 256-257)

SURSA

Adevăr sau minciună

Minciuna păgubește mulțime mare de suflete, tocmai pornind de la considerentul că este un păcat mic. Mergem la duhovnic și, de multe ori, ne înveselim când mărturisim acest păcat, în loc să ne pară rău. Minciuna este rea prin ea însăși și trebuie evitată cu orice preț, deoarece aproape întotdeauna provoacă efecte negative.

Un adevăr dintre cele mai simple este că viața trebuie trăită în adevăr. Cei care nu trăiesc în adevăr sunt considerați de către Mântuitorul Hristos a fi fii celui rău: „Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru. El, de la început, a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii” (Ioan 8.44).

O viață trăită în minciună este mai rea chiar decât moartea însăși și, de aceea, o condițiesine qua non pentru salvarea noastră este lupta pentru adevăr – luptă necruțătoare împotriva minciunii, din noi și din afara noastră.

Suntem asaltați de mincinoși și de oameni ce spun adevăruri doar pe jumătate. Suntem asaltați de oameni ce vorbesc cu două înțelesuri și, din păcate, numărul acestora crește, de la zi la zi. Minciuna ajunge a fi la rang de cinste și, cu cât este folosită de către mai mulți, cu atâta ni se pare a fi un păcat mult mai puțin grav decât este în realitate.

Minciuna păgubește mulțime mare de suflete, tocmai pornind de la considerentul că este un păcat mic. Mergem la duhovnic și, de multe ori, ne înveselim când mărturisim acest păcat, în loc să ne pară rău.

Minciuna este rea prin ea însăși și trebuie evitată cu orice preț, deoarece aproape întotdeauna provoacă efecte negative.

J. J. Rousseau spunea că: „a minți spre folosul tău e o înșelăciune, a minți spre folosul cuiva e o fraudă, a minți pentru a dăuna e calomnie; dintre toate soiurile de minciună, acesta e cel mai josnic”, iar Rabindranath Tagoreafirmă:„Dacă nu poți să accepți adevărul din exterior, ai să te împaci cu minciuna din interior”.

Cine închide ochii în fața adevărului și, cu inima vicleană, prin minciuni face pe cineva să fure, se canonisește ca hoții; dacă duce la desfrânare, ca desfrânații; dacă a stricat numele bun și cinstea cuiva, ca un defăimător; dacă a adus pe alții la erezie, să-i convertească la adevăr. Fără canonisire îndelungată și îndreptare deplină, mincinoșii nu se pot ierta la spovedanie și nu pot fi împărtășiți.

Mântuitorul Hristos se definește prin Adevăr:„Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (Ioan 14.6). Cum am putea să afirmăm că suntem creștini adevărați și iubitori de Hristos, atâta vreme cât mințim sau ascultăm minciunile altora?

Așadar, trebuie să fim cu luare aminte la paguba sufletească pe care o poate face minciuna și să căutăm, ca la următoarea spovedanie, să nu mai zâmbim când mărturisim acest păcat. Cu frângere de inimă să-l mărturisim și să ne hotărâm să nu-l mai săvârșim. Doar asfel putem să spunem că ne curățim sufletește, devenind următori ai lui Hristos – și că nu ne amăgim pe noi înșine.

Pr. Constantin Florin Drăgușanu

SURSA

De ce închinarea la icoane nu este idolatrie?

Teodor Cenușă

În timp ce idolii sunt plăsmuiri ale minții omenești, care nu au existență reală, icoanele sunt reprezentări ale unor persoane sfinte care există în realitate și care au putere de a ne ajuta.

Cinstirea sfintelor icoane nu este idolatrie, așa cum consideră unii și nu contravine câtuși de puțin poruncii a doua din Decalog: Să nu-ți faci chip cioplit și niciun fel de asemănare… să nu te închini lor, nici să le slujești (Ieș. 20, 4-5) În timp ce idolii sunt plăsmuiri ale minții omenești, care nu au existență reală, icoanele sunt reprezentări ale unor persoane sfinte, care există în realitate și care au putere de a ne ajuta.

Mai mult decât atât, noi nu ne închinăm materiei din care este făcută icoana, culorilor sau lemnului, ci Sfântului pictat pe ea. În Vechiul Testament, reprezentarea lui Dumnezeu era interzisă, tocmai pentru că Dumnezeu nu putea fi văzut și, atunci, orice încercare de reprezentare a Lui ar fi condus poporul la idolatrie. De îndată ce Fiul lui Dumnezeu a luat chip de om și S-a făcut cunoscut, a fost posibilă reprezentarea Lui – Întruparea lui Dumnezeu făcându-se, astfel, temei fundamental al reprezentărilor iconografice.

SURSA

O minune a Sfântului Serafim de Sarov

traducere şi adaptare: Andrei Ungureanu
sursa: vie-orthodoxe.blogspot.com

Au mărturisit că în Grecia majoritatea oamenilor au evlavie la acest Sfânt rus, unii oameni simpli chiar crezând că Sarov este o regiune a Greciei.

 Această întâmplare a fost povestită de o familie ortodoxă greacă, evlavioasă care locuiește actualmente în Anglia. Cu prilejul unei vizite la locurile sfinte din Grecia, în timp ce se aflau pe peninsula Cassandra, s-au oprit în drum la o biserică de acolo. Era vorba de o biserică grecească obișnuită, dar ceea ce i-a surprins pe membrii acestei familii era evlavia evidentă față de Sfântul Serafim de Sarov. Pe lângă o icoană mare a Sfântului, se mai găsea acolo și o raclă cu o părticică din moaștele Sfântului. Au mărturisit că în Grecia majoritatea oamenilor au evlavie la acest Sfânt rus, unii oameni simpli chiar crezând că Sarov este o regiune a Greciei.

Un preot slujitor la această biserică le-a povestit circumstanțele în care s-a ridicat lăcașul închinat Sfântului Serafim.

Părintele paroh al bisericii se numea Nectarie, era un preot grec, și fusese trimis să facă ascultare la Mormântul Sfânt din Ierusalim. Ascultarea lui consta în organizarea orarului de desfășurare a slujbelor pentru diferitele comunități ortodoxe. Exista și un timp rezervat călugărițelor ruse în care acestea veneau să cânte și să citească acatiste.

Într-una din zile, părintelui Nectarie i se păru că timpul alocat călugărițelor ruse era prea lung, astfel încât hotărâ să reducă acest timp la aproape jumătate. Încercarea călugărițelor de a contesta această decizie nu a avut nici un efect, ele trebuind să se conformeze pentru a nu pierde complet dreptul de a se ruga acolo.

Chilia în care părintele Nectarie se odihnea noaptea era situată la etajul al doisprezecelea al clădirii de lângă biserică. În acea noapte nu mai rămăsese nimeni în biserică să se roage, toate ușile fiind încuiate. Brusc, s-a auzit o bătaie ușoară la ușa camerei sale. Părintele Nectarie era foarte surprins. Cine ar fi putut fi? A deschis ușa, nefiindu-i frică, gândindu-se că probabil cineva rămăsese în biserică din greșeală… . În fața lui se înfățișă un bătrân cu părul grizonat, a cărui figură nu-i era familiară. Acesta îndreptă un deget mustrător spre părintele Nectarie și-i ceru să nu-i necăjească fiicele. Deși mustrarea era zisă în limba greacă, părintele nu putea pricepe înțelesul acestor cuvinte. Mustrarea mai fu repetată o dată, apoi bătrânul stareț dispăru în întunericul culoarului. Părintele Nectarie a făcut încă o dată un tur al bisericii, dar negăsind pe nimeni, se întoarse în chilia sa să se odihnească.

Dimineață, părintele era aproape sigur că avusese un vis. Dar când călugărițele ruse au venit la biserică și după ce și-au așezat micile lor icoane și au început să se roage, inima părintelui a tresărit. Pe una din icoane era zugrăvit chipul starețului bătrân care i se arătase cu o noapte înainte. Încă o dată îi răsună în urechi aceeași voce spunându-i să nu-i necăjească fiicele. În acel moment, părintele Nectarie a îngenunchiat în fața icoanei Sfântului Serafim și a sărutat-o cu evlavie, aflând de la călugărițe numele acestui Sfânt despre care înainte nu știa nimic. Apoi le-a redat călugărițelor timpul inițial de rugăciune în biserica Sfântului Mormânt.

La puțin timp  după aceasta, în viața părintelui Nectarie s-a întâmplat un alt lucru neobișnuit. Un episcop rus bătrân a venit la biserica Sfântului Mormânt și s-a rugat îndelung, până târziu, astfel încât părintele Nectarie l-a poftit ulterior să se odihnească în chilia sa. I-a dat episcopului patul său, intenționând să se odihnească pe o canapea. Dar bătrânul nu a închis un ochi în noaptea aceea, rămânând așezat în fotoliu și rugându-se cu metania. Părintele Nectarie se simți stânjenit să doarmă, astfel încât rămase să privegheze toată noaptea cu metania sa.

La câteva zile, primi în dar de la acel episcop un pachet în care se afla o părticică din moaștele Sfântului Serafim de Sarov. Recunoștința părintelui Nectarie a fost nemăsurată. Câtă milă îi arătase Sfântul, cât de repede îi iertase greșeala și cum l-a binecuvântat în chip minunat! Așadar, în acel moment a făcut făgăduința ca de îndată ce își va termina ascultarea la Mormântul Sfânt și se va întoarce în Grecia, va construi o biserică închinată Sfântului Serafim de Sarov. Și a construit această biserică în peninsula Cassandra, a așezat în ea moaștele Sfântului pe care le primise spre slava lui Dumnezeu și a sfinților Săi!

SURSA

Când vii la biserică pentru rugăciune

Biserica

✤✤✤

Când vii la biserică pentru rugăciune sau ca să slujeşti, să citeşti ori să cânţi la strană, amuinteşte-ţi pururea că biserica este cerul văzut, raiul, casa lui Dumnezeu, cum zice în cărţile de slujbă:,,În biserica slavei Tale stând, în cer a sta ni se pare”.Eşti un oaspete în casa Tatălui tău, aşa că fii atenta la tot ce se petrece acolo. Stăpânul Cel Sfânt al casei te primeşte, îţi vorbeşte, te învaţă, te odihneşte şi te mângâie, te îndestuleazăcu Cina cea nepieritoare – Trupul şi Sângele Său.Cum pot încăpea aici neglijenţă, neatenţie sau râs?Când îl priveşti pe preotul slujitor, să nu cugeţi nicidecum la viaţa lui personală, ci socoteşte-l mai degrabă un trimis al lui Dumnezeu, căruia El i-a încredinţat misiunea de a pregăti ospătul ceresc – Dumnezeiasca Liturghie. De aceea el poartă veşminte preoţeşti, care-l feresc de privirile acelora ce-l socot ca pe toţi ceilalţi (şi-l feresc chiar şi de privirile sale ).El ne apare, dimpotrivă, frumos şi plin de străluire ca un înger al Domnului. Gura sa, care rosteşte cuvintele Sfintei Evanghelii şi rugăciunile, este însăşi gura lui Dumnezeu. Binecuvăntarea sa este însăşi binecuvântarea lui Hristos, ce lucrează prin harul primit în Taina Preoţiei. Nu-l judeca pe preot pentru viaţa lui personală, ci roagă-te pentru mântuirea lui! Este greu să fii preot, este foarte greu şi foarte primejdios. Judecata de Apoi este mai înfricoşată pentru el decât ceilalţi. Înţelege că unui preot i se încredinţează pe pământ o slujire care nici îngerilor nu le este dată.Dacă te învredniceşti, cu binecuvântarea preotului, să ajuţi în biserică, să citeşti sau să cânţi la strană, socoteşte aceasta o mare cinste şi fericire, căci te faci ca un înger al Domnului ce vesteşte oamenilor voia Lui. Te uneşti în cântare cu serafimii. Este o faptă mare a dragostei de aproapele ca prin prezenţa ta plină de evlavie, prin citirea şicântarea frumoasă să încălzeşti sufletele oamenilor şi să-i aduci la Dumnezeu. Nu uita că biserica şi slujbele frumoase, după rânduială, sunt cele mai de seamă predici despre Hristos şi mântuire.”

Sursa:Lubov Millar Sfânta Elisabeta Feodorovna a Rusiei

PRELUAT: https://www.facebook.com/PelerinajeDuhovnicesti

O minune a Maicii Domunlui – despre copilul unui evreu care, împărtășindu-se cu dumnezeieștile Taine, a scăpat neatins de focul cuptorului

Iar copilul, întrebat fiind, a răspuns, zicând: „Femeia aceea care este în biserica unde am mâncat Pâinea și care ține un Prunc în brațele ei ședea aproape de mine și mă acoperea cu haina ei; și nu s-a apropiat văpaia de mine nicidecum”.

În părțile Răsăritului era un evreu ce avea un copil de șapte ani. Deci, într-una din zile, luându-se cu alți copii de-ai creștinilor (cum se întâmplă adeseori), fără să se bage de seamă, a intrat într-o biserică și a primit Cinstitul Trup și Sânge al Domunlui, după cum a văzut și el pe ceilalți copii că au făcut; căci preotul n-a știut, crezând că e un copil de creștin și l-a împărtășit. Iar după ce a luat și anafora, ducându-se acasă, a spus părinților săi.

Atunci tatăl său, ca un vrăjmaș a lui Hristos ce era, vrând să spele ocara făcută de prunc, după cum socotea, ca un rătăcit al Legii lui Moise, a luat nevinovatul copil și l-a aruncat într-un cuptor cu foc, punând încă și alte multe lemne, ca să ardă mai repede.

Însă Cel ce a păzit neatinși pe cei trei tineri în mijlocul cuptorului haldeilor, a acoperit și pe acel binecuvântat copil și nu a ars de focul cel mistuitor, ci ședea în foc ca și cum ar fi stat în rouă, odihnindu-se.

De aceasta auzind maica lui, a alergat plângând, socotind că-l va găsi prefăcut în cenușă. Însă ducându-se împreună cu alții care se adunaseră acolo, au văzut pe copil stând în mijlocul flăcărilor, nimic suferind; nici îmbrăcămintea, nici perii capului nu erau atinși.

Și după ce l-au scos afară, înspăimântați și înfricoșați, au strigat cu toții că se cuvine să fie aruncat în cuptor tatăl lui, ca să moară de asemenea moarte. Și așa s-a și făcut; căci legându-l pe dânsul și aruncându-l înăuntru, îndată a fost mistuit, ticălosul.

Iar copilul, întrebat fiind, a răspuns, zicând: „Femeia aceea care este în biserica unde am mâncat Pâinea și care ține un Prunc în brațele ei ședea aproape de mine și mă acoperea cu haina ei; și nu s-a apropiat văpaia de mine nicidecum”.

Atunci au înțeles că Preasfânta a fost aceea care l-a acoperit, pentru că primise darul Sfintei Împărtășanii.

Astfel, evreica, cunoscând credința cea adevărată, a doua oară s-a născut împreună cu pruncul, botezându-se în numele Sfintei Treimi. Asemenea încă și alți evrei care au fost acolo au crezut în Domnul Hristos, Căruia I se cuvine slava, în veci. Amin.

(Din minunile Maicii Domnului, Editura Bunavestire Bacău – 2005, p.180-181)

SURSA

Părintele Cleopa: „Să nu întristăm pe Duhul Sfânt”

Predica Părintelui Cleopa Ilie la Duminica Pogorârii Duhului Sfânt.

Iubiți credincioși,

Darul vorbirii în limbi a fost dat de Dumnezeu Sfinților Apostoli la Duminica pogorârii Duhului Sfânt, dar numai pentru o vreme, cu scopul de a se converti mai ușor neamurile păgâne la creștinism.

Într-adevăr, la pogorârea Duhului Sfânt, Dumnezeu a vorbit iudeilor prin gurile străinilor. Căci iudeii străini, auzind pe apostoli vorbind în limba lor despre faptele minunate ale lui Dumnezeu, au crezut (Fapte 2, 11). Despre darul vorbirii în limbi Apostolul Pavel a proorocit că va înceta în Biserică (I Corinteni 13, 8) deoarece a fost un dar și un semn numai pentru începutul creștinismului ca să-i convertească mai ușor pe necredincioși (I Corinteni 14, 22-28). Despre încetarea darului vorbirii în limbi în Biserică, arată luminat și marele dascăl și luminător a toată lumea, Sfântul Ioan Gură de Aur care zice: „Pentru care pricină a fost dat și luat dintre oameni darul vorbirii în limbi? Nu pentru că Dumnezeu ne necinstește, ci pentru că ne cinstește foarte mult. Și iată cum: Oamenii erau atunci mai nepregătiți, deoarece erau de curând izbăviți de idoli și mintea lor era încă neascuțită și mai nesimțitoare; erau atrași și încântați de toate cele trupești, nu aveau încă nici o idee despre darurile netrupești și nu știau ce este harul spiritual care se contemplă numai prin credință. Pentru aceea se făceau atunci semne. Unele dintre harismele cele duhovnicești sunt nevăzute și se înțeleg numai prin credință. Iar altele se fac prin semne văzute pentru încredințarea celor necredincioși. Deci, eu acum n-am nevoie de semne. Cel ce nu crede are nevoie de zălog. Dar eu, care nu am nevoie de zălog nici de semne, știu că am fost curățit de păcate, chiar dacă nu aș vorbi în limbi. Cei de atunci, însă, nu credeau dacă nu aveau semn ca mărturie a adevărului în care credeau. Prin urmare li se dădeau semne nu ca unor credincioși, ci ca unor necredincioși, ca să devină credincioși”. În acest sens zice marele Apostol Pavel: “Limbile sunt spre semn, nu credincioșilor, ci necredincioșilor“ (I Corinteni 14, 22).

Iubiți credincioși,

Până aici v-am arătat, nu cu cuvintele mele, ci cu ale Sfintei și dumnezeieștii Scripturi, că darul vorbirii în limbi a încetat în Biserica lui Hristos și totodată v-am arătat și pricina pentru care a încetat, ca să știți și să puteți spune și la cei rătăciți de la dreapta credință, care se laudă că ei ar avea darul vorbirii în limbi.

Dar oare, frații mei, seamănă vorbirea lor în limbi cu vorbirea cea adevărată în limbi care a fost la începutul creștinismului? Nicidecum. Căci acești pretinși vorbitori în limbi fac niște bolboroseli și nimenea nu înțelege ce spun și așa înșeală pe cei ce nu cunosc ce spune Scriptura despre adevărata vorbire în limbi. Noi știm că glosolalia este vorbirea în limbi, iar pronunțarea unui amestec ciudat de sunete nu poate fi numită vorbire, ci bolborosire. În Sfânta Scriptură este vorba de „limbă” sau de „limbi”. Un amestec ciudat de sunete nu poate fi numit vorbire, iar sunetele încâlcite și gângave nu pot fi numite „limbi”, câtă vreme sunt neînțelese și fără nici o rânduială. Prin darul vorbirii în limbi, Dumnezeu își descoperă tainele Sale cele minunate (Fapte 2, 11; I Corinteni 14, 2), însă este de neconceput ca El să facă vreodată vreo descoperire prin bolborosire. Dumnezeu ne-a dat fiecăruia la îndemână limba noastră maternă, care este mijlocul cel mai bun și cel mai potrivit pentru a ne face să înțelegem tot ce El ne descoperă. Ori, prin mijlocirea bolboroselilor, Dumnezeu mai mult ne-ar încurca decât ne-ar lămuri. Acești oameni zic că nu sunt înțeleși când vorbesc în limbi, pentru că nu vorbesc oamenilor, ci lui Dumnezeu și că în duh vorbesc taine (I Corinteni 14, 2). Noi însă învățăm că cei insuflați vorbeau limpede, pe înțeles și oamenilor și lui Dumnezeu, uneori putând fi înțeleși, iar alteori nu, în funcție de felul ascultătorilor pe care îi aveau, străini sau localnici. În Ierusalim Apostolii au vorbit oamenilor și au fost înțeleși pentru că ascultătorii erau oameni străini de altă limbă (Fapte 2, 1-12). În Corint însă cei insuflați nu vorbeau oamenilor ci lui Dumnezeu, pentru că ei nu aveau în față decât localnici neștiutori de alte limbi și de aceea nimenea nu putea înțelege. În aceste cazuri se poate spune, cu drept cuvânt, că cel ce vorbește în limbi (I Corinteni 14, 2) nu vorbește oamenilor, ci lui Dumnezeu, deoarece pentru ascultători cele vorbite de ei sunt taine pe care nu le pot înțelege fără tălmăcire. Fiecare creștin ar trebui să dovedească prezența și lucrarea Duhului Sfânt în el. Dar prezența Duhului Sfânt nu se dovedește numai prin vorbirea în limbi. Marele Apostol Pavel zicea că roadele Duhului Sfânt sunt: “dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețele, înfrânarea, curăția“ (Galateni 5, 22-23). Iată, însă, că printre roadele Duhului nu este pomenită vorbirea în limbi, deoarece a fost un dar al Bisericii numai pentru un anumit timp, nu cum sunt cele enumerate mai sus, pe care trebuie să le aibă creștinul din toate timpurile. Cine se dovedește că are aceste roade ale Duhului Sfânt, acela are și pe Duhul Sfânt.

Oare noi ortodocșii nu avem deloc darul vorbirii în limbi? Sau îl avem mai puțin decât alți creștini? A spune așa ceva înseamnă a osândi pe alții din mândrie și a judeca prea părtinitor. Darul vorbirii în limbi nu este un dar obișnuit, ci unul deosebit și nu este dat fiecăruia (I Corinteni 12, 10). De ce atunci unii sectanți l-au socotit drept o condiție a mântuirii? Apostolul zice: “Oare toți vorbesc în limbi?“ (I Corinteni 12, 30). Deci și cei ce nu vorbesc în limbi pot să fie buni creștini în comunitatea creștinilor adevărați întrucât nu toți creștinii au aceleași daruri. Atunci cum se poate pretinde ca toți să aibă darul vorbirii în limbi? Apostolii nu l-au cerut, ba chiar au arătat că între localnici e nefolositor. Nici ei înșiși nu au folosit darul vorbirii în limbi, decât în cazuri extraordinare când a avut un anumit rost, cum a fost pogorârea Duhului Sfânt din Ierusalim. Altfel l-ar fi cerut și nouă tuturor.

Iată acum care sunt condițiile principale prin care se poate cunoaște adevărata glosolalie sau vorbirea în limbi:

1. Cel care vorbește într-o limbă insuflată să fie înțeles de toți cei străini care sunt de față (Fapte 2, 1-13).

2. Când cineva vorbește într-o limbă insuflată între localnici, care nu cunosc lucruri străine, cum a fost cazul din Corint, este nevoie de un alt dar, de acela al tălmăcirii, fără de care vorbirea în limbi este o vorbire în vânt și o nebunie (I Corinteni 14, 23).

3. Darul vorbirii în limbi nu a fost dat Bisericii pentru totdeauna, cum am arătat, ci a fost dat numai la începutul creștinismului spre a trezi pe păgâni și pe iudei ca să creadă în Hristos. De aceea Marele Apostol Pavel a arătat că darul vorbirii în limbi va înceta în Biserică (I Corinteni 13, 8).

4. După ce am crezut în Hristos că este Dumnezeu adevărat, nu mai avem nevoie de vorbirea în limbi, deoarece limbile sunt semn, nu pentru credincioși, ci pentru cei necredincioși (I Corinteni 14, 22).

5. Chiar la începutul creștinismului darul vorbirii în limbi a fost unul din darurile cele mai mici în Biserică față de cel al proorociei (predicii), al tălmăcirii, al dragostei și altele care erau superioare. Despre aceasta zice Sfântul Apostol Pavel: “De aș grăi în limbile oamenilor și ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare și chimval răsunător“ (I Corinteni 13, 1).

Este cu totul exclus să se creadă că vorbirea în limbi prin darul Sfântului Duh ar însemna o bolborosire de vorbe într-o limbă neexistentă sau numai concepută, deoarece atunci nu s-ar mai vorbi de limbi (Marcu 16, 17) și mai presus de toate ar fi de neînlăturat contrazicerea din Faptele Apostolilor, la capitolul 2. Bolborosirile și sunetele nearticulate precum și cuvintele încâlcite pe care le auzim la vorbitorii în limbi în ziua de azi se aseamănă foarte mult cu manifestările păgâne în fața zeului Dionisos și cu ale ereticilor montaniști, gnostici și țuackeri de mai târziu, pe care Biserica lui Hristos cea dreptmăritoare i-a dat anatema pentru totdeauna.

Așadar, fraților, să știți că este cu totul străină de Duhul lui Dumnezeu vorbirea în limbi a acelor ce li se pare că o au azi, și îndrăznesc fără de Dumnezeu să răstălmăcească adevărata glosolalie, care a fost cu adevărat un dar harismatic la începutul creștinismului.

Iubiți credincioși,

Astăzi este Duminica Cincizecimii, numită și Duminica Rusaliilor sau Duminica Mare. Astăzi, la 50 de zile de la Înviere și la zece zile de la Înălțarea Domnului la cer, a fost trimis pe pământ în chip de limbi de foc Duhul Sfânt Mângâietorul, a treia persoană a Preasfintei Treimi, „Care din Tatăl purcede”, cum mărturisim în Crez. El a fost trimis de către Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, pentru a desăvârși opera de răscumpărare și mântuire a neamului omenesc prin jertfa Sa de pe Cruce. Mai înainte de patima Sa, Mântuitorul spunea ucenicilor Săi: “De mă iubiți, păziți poruncile Mele și Eu voi ruga pe Tatăl și alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaște. Voi îl cunoașteți, că rămâne la voi și va fi în voi va fi. Nu vă voi lăsa orfani. Voi veni la voi…“ (Ioan 14, 15-18).

În alt loc Mântuitorul iar făgăduiește Apostolilor, și prin ei tuturor celor ce vor crede în El, pe Duhul Sfânt, zicând: “Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine (Ioan 15, 26). Iar scopul trimiterii Sfântului Duh pe pământ ni-l descoperă Domnul nostru Iisus Hristos, zicând: Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul; căci nu va vorbi de la Sine, ci câte va auzi va vorbi și cele viitoare vă va vesti. Acela Mă va slăvi pentru că din al Meu ia și vă vestește vouă“ (Ioan 16, 13-14). Deci ce trebuie să știm noi despre Sfântul Duh? Că este a treia persoană a Preasfintei Treimi, că purcede de la Tatăl și că a fost trimis în lume prin Fiul, după înălțarea Sa la cer. Dar de ce a venit pe pământ la zece zile după Înălțarea Domnului? Pentru că Fiul lui Dumnezeu, când S-a înălțat la cer, a zăbovit câte o zi la fiecare din cele nouă cete îngerești pentru a le înnoi și bucura prin Învierea Sa. A zecea zi, spun unii Sfinți Părinți, după ce Fiul S-a așezat de-a dreapta Tatălui pe tronul slavei Sale, a trimis pe Duhul Sfânt în lume. De ce se numește Sfântul Duh „Mângâietorul” și „Duhul Adevărului”? Pentru că Duhul Sfânt mângâie pe creștini cât sunt pe pământ. El mângâie mamele care nasc și cresc copii, mângâie pe copiii orfani, pe săraci, pe infirmi, pe văduve și pe cei bolnavi și pe bătrâni. Duhul Sfânt mângâie și întărește în credință și în răbdare pe mucenicii care rabdă grele chinuri și își dau viața pentru Hristos. Duhul Sfânt mângâie pe credincioși, pe călugări și pe slujitorii Bisericii în timpul rugăciunii și al grelelor ispite care vin asupra lor de la diavol, de la oamenii răi și din firea lor înclinată spre păcat. Duhul Sfânt mângâie inimile celor smeriți și râvnitori pentru Hristos și mustră prin conștiință pe cei păcătoși care nu se pocăiesc.

Duhul Sfânt se numește „Duhul Adevărului” pentru că prin El se mărturisește și se apără dreapta credință pe pământ, se întăresc dogmele ortodoxe, se vestește Sfânta Evanghelie în lume, se inspiră sfinții, proorocii, ierarhii, preoții și cuvioșii care păstoresc Biserica lui Hristos, care vestesc cele viitoare și povățuiesc sufletele pe calea mântuirii. Pe toate le sfințește, le îndreptează și le călăuzește „la tot adevărul” Duhul Sfânt, care rămâne cu noi „ân veac”, adică și pe pământ și în cer, după mutarea noastră la cele veșnice. Duhul Sfânt „va mărturisi” despre Hristos că este Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul și Judecătorul lumii și „va vesti”, adică va descoperi celor aleși tainele Sale cele viitoare. Tot Duhul Sfânt va mustra și va vădi necredința celor lepădați de Dumnezeu, eresul și reaua credință a sectelor rupte din sânul Bisericii, ca și răutatea păcătoșilor robiți de păcate și nepocăiți.

Dar de ce a venit Sfântul Duh Duminica și în chip de limbi de foc s-a așezat pe capetele Sfinților Apostoli aflați în foișorul Cinei din Ierusalim? Domnul a înviat Duminica, în ziua cea dintâi a săptămânii, și tot Duminica pe la orele nouă dimineața S-a coborât Duhul Sfânt peste Apostoli, ca să sfințească această zi, ca zi de odihnă veșnică a creștinilor în locul sabatului Legii Vechi și să ne îndemne Duminica dimineața, mai ales la biserică, pentru a asculta Sfânta Liturghie și cuvântul de învățătură din Evanghelie.

Limbile de foc ce s-au așezat peste Apostoli “ca un vuiet și suflare de vânt ce vine repede“ (Fapte 2, 1-4) simbolizau focul Duhului Sfânt ce avea să ardă toată necredința, tot eresul și păcatul în lume.

Prin limbile de foc ale Duhului Sfânt s-au sfințit cei doisprezece Apostoli, s-a întemeiat în lume Biserica și urma să se hirotonească diaconi, preoți și episcopi. Prin acest foc dumnezeiesc urmau să se săvârșească cele șapte Taine ale Bisericii și să se reverse peste creștini harul mântuitor al Duhului Sfânt.

Iubiți credincioși,

Iată cât de mare este praznicul de astăzi! S-a înălțat Hristos la cer de-a dreapta Tatălui, dar a venit la noi Duhul Sfânt Mângâietorul, ca să ne sfințească, să ne călăuzească, și să lucreze mântuirea sufletelor noastre. Noi toți care ne închinăm cu dreaptă credință Preasfintei Treimi, ne împărtășim cu harul Duhului Sfânt prin cele șapte Sfinte Taine întemeiate de Hristos. Prin botez devenim fii ai lui Dumnezeu după dar și fii ai Bisericii Ortodoxe. Prin taina Ungerii cu Sfântul Mir primim pecetea harului Duhului Sfânt.

Prin spovedanie ne spălăm și ne dezlegăm de păcatele făcute după botez, tot cu puterea harului dumnezeiesc, care împreună cu Botezul și Mirungerea revarsă peste noi cel mai mult harul mântuitor al Duhului Sfânt. La fel și ultimele trei Taine și mai ales Preoția, ne împărtășesc în viață harul mântuirii, prin care ne curățim, ne iluminăm și ne sfințim în Hristos.

Datoria noastră principală este să nu întristăm pe Duhul Sfânt care este în noi de la botez, prin păcate.

Nici să alungăm pe Sfântul Duh de la noi prin necredință, mândrie, desfrânare, ucidere și mai ales prin căderea în cursele sectelor. Am greșit? Să ne pocăim de îndată ca să nu ne părăsească Duhul Sfânt. Spovedania și Sfânta Împărtășanie ne ajută în viață cel mai mult la mântuire. Să nu le amânăm la bătrânețe, ca să nu murim așa, că nu ne putem mântui fără dezlegarea păcatelor și fără Trupul și Sângele lui Hristos.

Să fugim de păcate, că păcatul îndepărtează Duhul Sfânt de la noi. Să ne ferim de adunări și învățături sectare, că acelea nu au Biserică nici harul Duhului Sfânt. Vrem să știm tainele credinței? Să citim cărți sfinte și să cerem sfatul preoților. Vrem să vorbim limba îngerilor, care este cea mai frumoasă? Să ne rugăm din inimă cu smerenie și lacrimi și să lăudăm pe Dumnezeu acasă și în Biserică.

Prin rugăciune vorbim cu Dumnezeu, cu Maica Domnului, cu Apostolii, cu sfinții din cer și cu oamenii de pe pământ. Rugăciunea este cea mai prețioasă vorbire duhovnicească în limba Duhului Sfânt. Vrem să biruim răutatea lumii și a diavolului? Să iubim curat pe toți oamenii, să iertăm și să ajutăm după putere pe toți. Vrem să lăudăm pe Duhul Sfânt? Să rostim zilnic rugăciunea „Împărate ceresc Mângâietorule”. Vrem să lăudăm cu toții îngerii și cu toți sfinții pe Preasfânta Treime? Să cântăm adesea „Sfinte Dumnezeule”, lăudând pe Tatăl, pe Fiul și pe Duhul Sfânt. Amin.

SURSA

Vindecarea orbului din nastere

Vindecarea orbului din nastere

Un orb din nastere primeste vindecare de la Hristos. Ucenicii auzind ca acesta nu a vazut niciodata, ii cer socoteala Invatatorului: „Cine a pacatuit: acesta sau parintii lui, de s-a nascut orb?” (Ioan 9, 2).

Intrebarea apostolilor cu privire la pacatele orbului este fara sens, daca tinem seama ca acesta nu vazuse niciodata. Daca orbirea ar fi fost cauzata de propriile pacate, atunci acestea ar fi trebuit savarsite inainte de nasterea sa, deci intr-o alta viata. Ori credinta in reincarnare este straina de invatatura Bisericii.

Referitor la pacatele parintilor, exista credinta ca noi le mostenim, o credinta care nu este conforma cu Sfanta Scriptura. Cei care impartasesc o astfel de credinta ajung sa afirme ca un copil se naste cu un anumit handicap din cauza pacatelor parintilor. Ce trebuie sa le spunem acestor persoane? Ca dupa cum nu mostenim vina lui Adam, tot astfel, nu mostenim nici pacatele parintilor. Dar dupa cum orice om vine la existenta cu o natura omeneasca imbolnavita din cauza caderii in pacat a lui Adam si Evei (nu poate scapa de moarte), tot asa parintii pot transmite copiilor inclinatii spre patimi, dar in niciun caz pacatele lor personale.

Din Evanghelie aflam ca Mantuitorul le-a raspuns: „Nici acesta n-a pacatuit, nici parintii lui, ca sa se nasca orb, ci ca sa se arate lucrarile lui Dumnezeu in el” (In 9, 3). De aici reiese ca sunt evenimente in istorie, in viata noastra, care au ca scop descoperirea prezentei si lucrarii lui Dumnezeu.

Pe unii nu-i multumeste un astfel de raspuns, ba chiar ajung sa vada in ele o neputina a lui Dumnezeu. Afirma ca daca Dumnezeu ar fi fost atotputernic, nu ar fi ingaduit ca un om sa se nasca orb. Si-ar fi aratat puterea lucrarii Sale in alt chip. E adevarat ca Dumnezeu ar fi putut sa faca si acest lucru, ca doar prin puterea Sa, Marea Rosie a fost despartita in vremea lui Moise. Dar si in astfel de cazuri, omul despartit de Dumnezeu, ar fi gasit semnelor minunate explicatii logice, le-ar fi inclus in categoria fenomenelor naturale.

Dupa cum fariseii nu pun intrebari celui orb si parintilor acestuia pentru a se convinge de interventia minunata a lui Dumnezeu, ci pentru a o exclude, tot asa si noi, nu incetam sa cerem explicatii despre existenta si lucrarea Sa, nu pentru a crede in El, ci pentru a-L respinge. E bine sa retinem ca fariseii, invatatii timpului respectiv, nu-L recunosc pe Hristos ca fiind Fiul lui Dumnezeu, ba chiar Il socotesc om pacatos, in vreme ce orbul vindecat spune: „Daca este pacatos, nu stiu. Un lucru stiu: ca fiind orb, acum vad” (Ioan 9, 25).

Adrian Cocosila

Vindecarea orbului din nastere – Parintele Teofil Paraian – AUDIO

SURSA

Cum, când şi de ce ne însemnăm cu Sfânta Cruce?

Chiar dacă mergem la un restaurant, să nu ne fie ruşine să ne închinăm, înainte de a gusta din bucate.

Foto: Bogdan Zamfirescu

Semnul Sfintei Cruci se face corect astfel:

Unim degetul mare, cu cel arătător şi cel mijlociu, simbolizând Sfânta Treime;

Strângem celelalte două degete în palmă, simbolizând cele două firi ale Mântuitorului: Dumnezeu adevărat şi om adevărat;

Ducem cele trei degete la frunte, apoi spre mijlocul abdomenului, la umărul drept şi apoi la cel stâng;

În timp ce facem semnul Sfintei Cruci, putem spune „Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh!” sau „Doamne Iisuse Hristose, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul/păcătoasa!” ori, simplu: „Doamne miluieşte!”.

Iată o cale foarte simplă de a face o scurtă rugăciune oricând, în timpul unei zile.

Când să facem semnul Sfintei Cruci?

Atunci când ne simţim tulburaţi, ne însemnăm cu semnul Sfintei Cruci.

Nu ne aşezăm şi nu ne ridicăm de la masă fără a face semnul Sfintei Cruci. Chiar dacă mergem la un restaurant, să nu ne fie ruşine să ne închinăm, înainte de a gusta mâncarea.

Oricât de obosiţi am fi seara ori de grăbiţi dimineaţa, nu încheiem o zi şi nu începem alta fără semnul Sfintei Cruci.

În Biserică facem cruce ori de câte ori se face o referire la Sfânta Treime, la Mântuitorul Hristos, la Maica Domnului ori la un sfânt faţă de care avem evlavie.

Să facem semnul Sfintei Cruci în orice timp, ca să ne amintim de Domnul şi să primim harul Sfântului Duh.

De ce ne însemnăm cu Sfânta Cruce?

Facem semnul Sfintei Cruci, ca să dovedim prezenţa Domnului nostru în inimile noastre. Semnul Sfintei Cruci este important pentru că:

Ne aminteşte de suferinţa, răstignirea şi Învierea lui Hristos, pentru mântuirea noastră;

Ne aminteşte că suntem chemaţi să-i urmăm lui Hristos;

Ne ajută să îndurăm mai uşor durerile şi lipsurile, pentru Hristos;

Ne aduce înaintea minţii suferinţa lui Hristos pe Cruce;

Ne întăreşte în lupta cu puterile întunericului;

Ne va face părtaşi slavei lui Hristos, Care, la A doua Sa venire, va fi vestit de acest mântuitor semn.

SURSA