Este bogăția un păcat?

„Cum nu va trece cămila prin urechile acului, așa nu va trece bogatul prin Poarta Raiului”…! Nu-i bogăția un păcat dacă e făcută prin mijloace cinstite și din ea se înfruptă multă lume, cum nu-i sărăcia o virtute dacă omul nu și-a ales drumul renunțării la toate cele lumești, alegând să slujească pe Hristos. Când corabia este în primejdie să se scufunde, ce face marinarul înțelept? Aruncă peste bord toate averile de pe corabie, ca să își salveze viața, să se salveze pentru Viață!

Cel care nu se îndură să arunce nimic, se scufundă cu toate averile sale, alege moartea trupului și a sufletului. Așa e și omul de azi și așa a fost dintotdeauna: Dumnezeu îi dă de toate, el trebuie să știe să aleagă doar ce îi trebuie, cât îi trebuie. Un om bogat suferea de o boală gravă și trebuia să se opereze, dar operația costa bani mulți. Nu s-a îndurat să plătească operația, omul a murit, iar averea sa a rămas unor rude care i-au împărțit-o rapid.

(Adrian Alui Gheorghe, Cu părintele Iustin Pârvu despre moarte, jertfă și iubire, Editura Conta, Piatra Neamț, 2006, p.78)

Anunțuri

Care este fapta bună cea mai iubită de Dumnezeu?

Nici una dintre faptele cele bune nu este aşa de iubită şi de plăcută lui Dumnezeu ca atunci când mulţumeşte omul întru scârbe.

foto: Bogdan Zamfirescu

Zis-a un bătrân oarecare: „Fiilor şi fraţilor, să înţelegeţi şi să ştiţi toţi aceasta: că nici una dintre faptele cele bune nu este aşa de iubită şi de plăcută lui Dumnezeu, ca atunci când mulţumeşte omul întru scârbe.

Şi nu se bucură Dumnezeu de alta mai tare, decât atunci când cineva rabdă bucuros orice fel de scârbe i s-ar întâmpla lui (cum este de pildă boala, clevetirea pe nedrept sau prigonirea şi alte necazuri).

De asemenea, şi de la cel care este bolnav cu trupul său, nu cere Dumnezeu post şi înfrânare de mâncare şi băutură sau altă osteneală şi nevoinţă a trupului. De la el cere Dumnezeu numai multă milă şi rugăciune duhovnicească şi să-i fie mintea lui pururea la Dumnezeu, iar postul şi osteneala trupească le face omul pentru domolirea zburdăniciunilor fireşti, adică pentru înfrânarea necuratelor pofte şi a patimilor trupeşti.

Boala trupului este mai presus decât postul, iar răbdarea cu mulţumire a bolnavului este mai presus decât toată nevoinţa şi osteneala trupului.

Pentru aceea, de la bolnav nu se cere şi nici nu se cearcă postul şi înfrânarea şi alte osteneli, ci datoria lui este să mulţumească pururea cu osârdie şi cu toată inima sa lui Dumnezeu, rugându-se să i se dea răbdare”.

(Sfântul Ioan Iacob de la Neamț-HozevitulPentru cei cu sufletul nevoiaș ca mine… Opere complete, Editura Doxologia, Iași, 2010, p. 423)

SURSA

Datoria noastră este să primim toate de la Tatăl cel Ceresc cu supunere copilărească

Dacă boală mi-a venit, slavă Ţie, Doamne! Dacă boala s-a înteţit, slavă Ţie, Doamne! Dacă nu mai poate fi tămăduită, slavă Ţie, Doamne!

Dacă aţi fi fost întotdeauna sănătos, mulţumit de toate, liniştit şi bucuros, atunci, cine ştie, poate că şi voi, ca şi alţi oameni, v-aţi fi abătut spre o trăire împrăştiată şi aţi fi dus o viaţă după gustul acestui veac. Dar Dumnezeu, prevăzător de toate, vă apără ca un Părinte Milosârd de toate cele nefolositoare şi neplăcute Lui. Fapt pentru care să nu vă mâhniţi şi să nu ispitiţi de ce nu vi se întâmplă ceea ce doriţi, ci ceea ce niciodată nu v-aţi fi dorit, pentru că Dumnezeu ştie mai bine ce este de folos pentru noi – sănătatea sau boala. Iar datoria noastră este să primim toate de la Tatăl cel Ceresc cu supunere copilărească, fie şi cele amare spunând: „Tatăl nostru, facă-se voia Ta!”, sau să zicem precum zicea un stareţ cu înţelepciune dumnezeiască: „Dacă boală mi-a venit, slavă Ţie, Doamne! Dacă boala s-a înteţit, slavă Ţie, Doamne! Dacă nu mai poate fi tămăduită, slavă Ţie, Doamne! Pentru că mai bine îmi este să fiu cu Tine în cer, decât cu oamenii pe pământ”. Şi, urmând acest exemplu, Dumnezeu să vă dea să răbdaţi cu tărie toate câte vi se întâmplă şi să mulţumiţi pentru toate, şi Dumnezeul mântuirii va fi întotdeauna cu voi. (Sfântul Cuvios Antonie de la Optina)

(Filocalia de la Optina, traducere de Cristea Florentina, Editura Egumenița, Galați, 2009, p. 55

SURSA

Problemele se rezolvă prin rugăciune

Sfântul care se roagă nu spune: vom vedea, vom căuta o soluţie. Niciodată sfinţii nu spun aşa ceva. Sfinţii sunt plini de convingere şi se roagă. Fiecare om poate dobândi această încredinţare, această certitudine. Astfel, adeseori problemele se rezolvă prin rugăciune.

„Cine se roagă devine un centru de iradiere în care este prezent Dumnezeu. El poate avea o influenţă spirituală asupra celorlalţi, nu numai asupra duhului, ci şi a trupului. Dumnezeu lucrează asupra trupului prin duhul omului. Dumnezeu poate face totul prin rugăciunea credinciosului plină de încredinţare. Sfântul care se roagă nu spune: vom vedea, vom căuta o soluţie. Niciodată sfinţii nu spun aşa ceva. Sfinţii sunt plini de convingere şi se roagă. Fiecare om poate dobândi această încredinţare, această certitudine. Astfel, adeseori problemele se rezolvă prin rugăciune.

Cum să ajungem aici? Fiind mereu preocupaţi de Dum­nezeu într-o stare existenţială de vibrantă sensibilitate faţă de Dumnezeu. Şi în vremea noastră pot fi găsite exemple concrete ale acestei puteri a rugăciunii. În cutare mănăsti­re este un preot care face multe vindecări. De la orele pa­tru dimineaţa şi până la miezul nopţii el se roagă pentru credincioşi şi ascultă mărturisirea păcatelor lor. Nu mă­nâncă aproape nimic; spovedeşte mereu. Este neîncetat dăruit oamenilor. Şi oamenii au o mare încredere în el.

Vindecările depind şi de credinţa celor care vin împre­ună cu bolnavii. Şi ei sunt într-o stare existenţială. Sunt în deznădejde, au pierdut orice speranţă într-o vindecare naturală, şi atunci aleargă la Dumnezeu, singurul refugiu, singura speranţă. Uneori, când preotul nu este atât de pu­ternic duhovniceşte, credinciosul care vine cu credinţă e cel ce produce minunile. El este atunci cel care se roagă. Strigă către Dumnezeu. Poate că un strigăt către Dumne­zeu este mai important decât rostirea unei rugăciuni. Stri­gă cu disperarea celui care nu mai are resurse naturale, dar cu credinţă: Doamne Dumnezeule, Tu eşti Singurul care mă poţi mântui!”

(Marc-Antoine Costa de Beauregard, Dumitru Stăniloae, Mica dogmatică vorbită, Dialoguri la Cernica, Editura Deisis, p. 202-203)

SURSA

Credinţa ta te apără

Ateii nici măcar nu ştiu că există o apărare împotriva morţii.

 Credinţa ta te apără de orice rău, frate sârb. Ori de câte ori necazurile se abat asupra ta, credinţa te va ajuta. Dacă această lume ia înfăţişarea unei temniţe, fără uşă sau poartă, credinţa îţi va spune: Nu te teme! Creatorul tău ţine toate lucrurile întru puterea Sa. El te numeşte „fiu” şi vrea ca şi tu să-L numeşti „Părinte”. Dacă vecinii te leapădă şi te dispreţuiesc, credinţa te va apăra şi-ţi va aduce mărturie: „Părintele tău Cel ceresc nu te-a lăsat şi nu te-a dispreţuit”.

Dacă faci vreun păcat, iar oamenii îţi văd păcatul şi te judecă şi te leapădă ca pe un golan netrebnic din această lume, credinţa îşi va apăra vrednicia şi-ţi va spune: „Hristos a murit pe Cruce pentru păcătoşi. El a plătit preţul pentru păcatul tău dinaintea lui Dumnezeu, iar pentru Dumnezeu tu eşti de mare preţ!”

Dacă pătimeşti pierderi şi pagube şi nu afli pe nimeni pe umărul căruia să-ţi odihneşti capul tău cel frământat, credinţa te va apăra de toate gândurile şi grijile întunecate şi îţi va spune mereu cum tot ceea ce ţi-a scăpat din mână a căzut în mâna Părintelui tău, Care are în mâna Sa toate avuţiile şi toate averile, precum şi toate bunurile întregii creaţii.

Credinţa te apără în boală şi de boală, în necaz şi de necaz, în întuneric şi de întuneric, în deznădejde şi de deznădejde, în singurătate şi de singurătate, în moarte şi de moarte. Chiar de la moarte credinţa te apără şi te va apăra. Cu adevărat chiar de la moarte, iar ateii nici măcar nu ştiu că există o apărare împotriva morţii.

Credinţa te va apăra de ateism, de acea lepră mai presus de orice lepră, de acel întuneric mai gros decât orice întuneric şi mai rece decât orice îngheţ.

O, frate sârb, ateismul este o moarte vie pentru oameni şi popoare. Orice moarte este moartă, dar ateismul este o moarte vie. De acea moarte vie credinţa te apără şi te păzeşte.

Ca un cadavru care zace în coşciug, aşa se află şi sufletul în trupul viu al unui ateu. El este un mormânt văruit, împodobit şi înconjurat de un chip, dar înlăuntrul său există doar moarte, totul este – moarte, orice cuget – moarte, orice dorinţă – moarte, orice intenţie – moarte, orice plan – moarte. Ce te poate apăra de această moarte vie? De această moarte care poartă masca vieţii, ce te poate apăra, frate sârb?

Doar credinţa ta în Dumnezeul Cel viu, Creatorul, şi în Hristos Mântuitorul – mărturia pe care ai auzit-o şi ai primit-o. Credinţa în Hristos – cunoaşterea, cunoaşterea deplină care ţi-a fost dăruită sub numele smerit de credinţă, deşi această credinţă este mai de nădejde decât orice altă cunoaştere care vine de la om şi prin om, şi nu de la Dumnezeu şi prin Dumnezeu. (Sfântul Nicolae Velimirovici)

(Sfântul Nicolae Velimirovici și Sfântul Justin PopoviciLupta pentru credință și alte scrieri, traducere de prof. Paul Bălan, Editura Rotonda, Pitești, 2011, pp. 18-19)

SURSA

Înseşi păcatele noastre ne duc la moarte

Este necesar să conştientizăm bine faptul că avem datoria să ne grăbim, fiindcă harul lui Dumnezeu ne părăseşte, şi fiindcă adeseori înseşi păcatele noastre ne duc la moartea.

Suntem datori să ne apropiem, fiindcă, poate, atunci când noi îl vom căuta, nu îl vom mai găsi. Poarta s-a închis şi, atunci când noi vom striga: „Doamne, Doamne deschide-ne nouă!”, mirele ne va răspunde: Nu vă ştiu pe voi. Am trăit în păcat şi poate avem să murim în el. Cine ne va da nouă tărie împotriva vrăjmaşului, cât timp rămânem nepocăiţi? Iată ce zice Domnul către Iudei: Eu Mă duc şi Mă veţi căuta şi veţi muri în păcatul vostru. Dacă deci noi nu ne pocăim, cât timp Îl avem pe Hristos Care ne roagă, vom muri în păcatele noastre, fiindcă Îl vom căuta, dar în zadar va să ne fie căutarea. Este necesar să conştientizăm bine faptul că avem datoria să ne grăbim, fiindcă harul lui Dumnezeu ne părăseşte, şi fiindcă adeseori înseşi păcatele noastre ne duc la moartea de mai înainte hotărâtă şi pentru noi neaşteptată, după cum zice şi Apostolul Pavel scriind către Corintenii care păcătuiau: de aceea mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit.

(Sfântul Nectarie de EghinaDespre îngrijirea sufletului, Editura Sophia, București, 2009, p. 69)

SURSA