„Să iubiţi pe vrăşmaşii voştri!”

„Să iubiţi pe vrăşmaşii voştri!” , să vă rugaţi pentru ei! Asta nu înseamnă a-i lua în braţe! Nu îţi cere Hristos să dormi cu duşmanul în loc de pernă sub cap! Ci să te rogi pentru el: „Doamne, îndreaptă-i răuatea!” Pentru că diavolul îi întărâtă pe creştini să se certe între ei! Şi trebuie să înţelegem că URA CAPITALĂ ESTE STRICT DEMONICĂ! Ura trupească duce la razboaie, la maceluri.. Voi vedeţi ce-i pe planeta! Câţi nebuni s-au trezit şi-s perfecţi şi fac ei legile! Şi ce omoruri şi urgii vedem în jurul nostru. Şi dacă vă uitaţi atent, parcă în mod intenţionat, sunt îndreptate asupra creştinilor. De ce? Este foarte uşor să învrăjbeşti două religii între ele şi să le laşi să se bata în demagogie şi în dogmă! Iar Dumnezeu nu vrea lucrul acesta! Dumnezeu vrea ca oamenii să încapă pe pământ şi să se înţeleagă între ei. Şi sub pretextul diferenţelor de dogme şi învăţături, ajungem să ne urâm între noi. Şi culmea.. că nefiind atenţi, putem să cădem în aceasta capcană!
Şi nu ne putem izola pe planetă! Este suficient să omori cu limba, nu numai cu toporul! Este suficient să omori sufleteşte, nici nu mai trebuie să omori trupeşte.. Pentru ca daca te duci şi îi dai în cap unui om şi-l omori, ăla este erou iar tu eşti criminalul. Dar dacă te duci şi îl ucizi cu limba şi cu bârfa, cu vorba şi cu răutatea.. s-ar putea ca ăla să nu îşi mai revină niciodată! Pentru că în momentul în care tu „l-ai pecetluit” aşa cum trebuie… cum se spune? L-ai distrus! Şi asta nu ţine de Creştinism!

Anunțuri

Parintele Calistrat „Dacă tu ca ortodox care ai Legea, o calci și mergi nepăsător prin patimi”

Dacă tu ca ortodox care ai Legea, o calci și mergi nepăsător prin patimi, de ce nu dai o șansă și celui de alt neam, să vină să-L cunoscă pe Dumnezeu?
Datoria mea ca ortodox, este să arăt Strălucirea învățăturii Ortodoxe și Superioritatea ei, deasupra celorlalte învățături. Nu să tragi cu praștia sau cu vorbe grele în cei de altă religie. Nu asta înseamnă să-ți aperi credința!
Credința o mărturisești prin fapte! Sfântul Spiridon, Sfântul Nicolae, au făcut minuni când au mărturisit credința! Nu te trezești spunând:” Așa au zis Sfinții Părinți!”
Vă rugăm domnilor, în modul academic și în studiul academic, se cer câteva elemente de bază: opera, pagina, autorul, ediția și titlul operei! Și apoi argumentezi! Pentru că toți au auzit de Sfinții Părinți, dar nu toți au citit vreo carte de specialitate chiar scrisă de un sfânt! Și asta ca să vedeți ce spune într-o carte de specialitate un sfânt părinte și cum se dezbate o temă despre Dumnezeu, cu mintea deschisă la Dumnezeu! Pentru că Sfinții Părinți n-au aruncat cu vorbe, n-au jignit și n-au împroșcat niciodată pe nimeni. Dar în momentul în care tu nu știi bine Crezul sau învățătura de Credință Ortodoxă, nu poți să vii să te dai mai mare și mai cunoscător ca un Sinod sau mai mare ca episcopii care ți-au pus mâna în cap și de la care ai primit Duhul Sfânt… și datorită lor, faci Sfânta Liturghie!
Pentru că atunci când cei de altă credință sau cei de alt neam, văd atitudinea ta în biserică, față de episcopul tău, știi ce vor spune? „Pentru ce să merg eu la ei la credință, când ei și pe cel mai înalt, de la care primesc Duhul Sfant, îl terfelesc?”
Nu se face așa! Înainte de a face polemică și gălăgie, trebuie să avem o atitudine ortodoxă și să învățăm să facem minuni! Iată modul de a veni la Adevăr!
Daca tu faci asemenea „Atunci Petru i-a zis:”Argint și aur n-am; dar ce am îti dau :în Numele lui Iisus Hristos din Nazaret, scoală-te și umblă!” ( Fapte 3,6 ) și ăla se face sănătos, zece sate vor trece la Creștinism, indiferent de ce religie au!
Dar în momentul în care, te mînânci ca o haită de tigrii la care ai aruncat un cadavru, și te muști unii cu alții, te bârfești și vorbești de rău.. pentru ce să vină un păgân la Ortodoxie? Ce sa vadă? Dușmănia, răutatea, orgoliu, vanitatea și ambiția ta? Chipul de a-l aduce pe om la Adevăr, este chipul blândeții! „Eu te îndemn deci stăruitor în faţa lui Dumnezeu şi a lui Hristos Iisus, Care va să judece viii şi morţii, la arătarea Lui şi în împărăţia Lui; propovăduieşte cuvântul, stăruieşte cu timp şi fără de timp, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelunga-răbdare şi învăţătura. Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci – dornici să-şi desfăteze auzul – îşi vor grămădi învăţători după poftele lor, şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme.”( II Timotei 4,1-4)

 

 

Cel care nu iubeşte biserica, Liturghia, să nu se amăgească că se roagă acasă!

Mulţi, pentru a nu merge la biserică, invocă faptul că slujbele sînt prea lungi, in­clusiv Sfînta Liturghie. E de ajuns rugăciu­nea pe care o facem acasă?

preot_slujba

Rugăciunea pe care o facem acasă este foarte bună. Dar, dacă noi nu iubim biserica, nu ştiu la ce ne foloseşte. Nu ştiu ce ne vom face noi cu rugăciunea aia de acasă. Ce înseamnă asta? Ce-ar fi însemnat: Noe îşi face corabia, şi unii se apucă şi îşi fac butoaie cu care se vor salva pentru că vine potopul. Vino şi urcă în corabie, e mai sigur. Nu faci tu cu o scîndură vapor de mîntuire, corabie dintr-o scîndură nu prea faci. Cel care nu iubeşte biserica, cel care nu iubeşte Liturghia să nu se amăgească că se roagă acasă! Nu ştiu ce duh îl învaţă pe el rugăciunea aia, dacă el nu iubeşte Liturghia. Nu poate fi aşa ceva. Cum poate fi aşa ceva? Ce rugăciune e aia? Rugăciunea, dacă este dreaptă şi făcută către Dumnezeu şi Duhul Lui îl cercetează pe om, primul loc în care îl va duce va fi biserica. „Domnul este în sălaşul Său cel sfînt” (Psalmul 10, 4). Acolo îl va duce, de se va ruga cineva drept. Dar dacă rugăciu­nea lui nu-l duce acolo, păi, iertaţi-mă, dar sînt atîţia care spun că se roagă, dar nu tot cel ce spune „Doamne, Doamne” va fi primit, ne spune Hristos.

Aşa să ne măsurăm calitatea rugăciu­nii noastre: dacă ea ne duce în Casa Domnului, acolo unde El sălăşluieşte, acolo unde El însuşi vine, unde Se jert­feşte, acolo unde fraţii noştri se roagă împreună – că unde-s doi sau trei şi El este între noi -, înseamnă că ne rugăm în Duhul lui Dumnezeu. Noi care ne-am osebit de fraţii noştri din îngîmfare, din mîndrie, din dispreţ, cum credem că-L atragem pe Cel care este blînd, smerit şi Care ne-a dat poruncă să ne iubim unii pe alţii? Niciodată n-o să vină la aşa fel de oameni rugăciunea. Dar poate veni cu o cercetare puternică, chiar aşa descoperindu-le că nu fac bine, că nu-i bun gîndul care îl au, şi să ne întoarcem, să ne întoarcem în Biserică. Acolo ne mîntuim, pentru că acum avem biserici, sla­vă Domnului, şi Dumnezeu în chip desăvîrşit Se dă tuturor celor care-L voiesc pe Dînsul. Să mergem la biserică!

 Ieromonah Savatie Baștovoi Din Singuri în fața libertății, Editura Cathisma, București, 2009, p. 111-113

SURSA

Mărturisirea lui Hristos înaintea oamenilor

Zic unii oameni: nu mă lepăd de Hristos, Îl iubesc, Îl mărturisesc, Îl ve­nerez, însă în inima şi sufletul meu, în lăuntrul meu, în ascunzişul persoa­nei mele intime.

Zic unii oameni: nu mă lepăd de Hristos, Îl iubesc, Îl mărturisesc, Îl ve­nerez, însă în inima şi sufletul meu, în lăuntrul meu, în ascunzişul persoa­nei mele intime. Cu gura, cu glas puternic şi înalt nu-mi dă mâna să o fac. Ei, şi? nu aceasta trage greu la cân­tar. Esenţialul nu-i oare ce credem, ce mărturisim în sinea noastră, în adân­cul fiinţei noastre spirituale? Vorbele nu-s decât sunete şi părelnicii, alcătu­iri şubrede şi de suprafaţă, zboară, se pierd în vremelnicie.

Nici raţionamentul acesta nu-i creştinesc. Luaţi aminte: nu ajunge credinţa lăuntrică, nu ajunge dragos­tea nemărturisită în afară, oricât de sinceră, de fierbinte! E făţarnică. Cum adică făţarnică de vreme ce este sin­ceră, ba şi caldă? E făţarnică pentru că nu se dă pe faţă, e pe jumătate: numai înăuntru, e drămuită. Făţarnică este aceea manifestată doar la exterior. Înjumătăţită, necompletă, necurată este şi aceea care se ascunde în interior, se piteşte în găoace şi se teme de lumi­nă. Că aşa este, că am dreptate rezultă din însuşi textul Sfintei Scripturi. Mă refer la Epistola către Romani a Sfântu­lui Apostol Pavel, capitolul 10, versetul 10. Să citim şi textul acesta, care este cum nu se poate mai limpede:

„Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire”.

Auziţi, fraţi creştini? Mărturisi­rea lăuntrică e bună pentru sporirea noastră duhovnicească, pentru mân­tuire însă e nevoie, neapărată nevoie, de una exterioară, cu gura, cu vorba. Nu ajung iubirea sau credinţa cu gu­ra, oricare ar fi riscurile.

Există în Sinaxar, la data de 13 iunie, o referire la Martirul Crescent din Mira Lichiei. Pe acesta, în timpul prigoanei împăraţilor romani împotriva creştinilor, un guvernator plin de bunăvoinţă l-a sfătuit să dea o declaraţie de formă cum că se leapădă de creş­tinism. De ce să te supun chinurilor şi să te trimit la amarnică moarte? – i-a grăit multmilostivul guvernator. Crezi ce vrei în inima ta, nu-mi pa­să, dar cruţă-te şi uşurează-mi situ­aţia, dând de formă o simplă decla­raţie de lepădare. Crescent refuză, spunând blajinului său ispititor: „Tru­pul nu poate merge unde nu merge sufletul, nu pot da o declaraţie, căci ar însemna să mă lepăd de Hristos”. Şi, într-adevăr, aşa stau lucrurile: nu există „declaraţie de formă”. În ase­menea cazuri, fondul şi forma nu pot fi deosebite, ele formează un tot irefragabil. În lumea noastră fenomena­lă, declaraţia de formă este totuna cu declaraţia de fond. Se cuvine, aşadar, să fim foarte atenţi şi să nu ne ameţim cu vorbe goale şi neroade.

Un mare scriitor rus contemporan ne spune că, atunci când ne aflăm la ananghie, în mare primejdie, într-o situaţie-limită (cum se exprimă limba­jul cult), în pericol de a ne trăda pe noi înşine şi de a săvârşi acte ori a grăi cuvinte de care apoi ne vom căi amar­nic, în asemenea momente există o singură soluţie eficace şi fără greş: să ne considerăm morţi!

Dacă ne socotim morţi nu ne mai paşte nici un pericol. Nimic nu ne mai poate speria, cu nimic nu mai putem fi momiţi, la nimic nu mai luăm amin­te în afară de credinţa noastră: sun­tem doar morţi! Ce ne-ar mai putea ispiti? A! spune acelaşi mare scriitor, pot striga: păcat de tinereţele mele (sau vai de bătrâneţele mele), păcat de căr­ţile pe care nu le voi mai citi, păcat de plimbările pe care nu le voi mai putea face, păcat de muzica pe care nu o voi mai asculta, de mâncărurile pe care nu le voi mai mânca, de băutu­ra pe care nu o voi mai bea, păcat de toate frumuseţile şi minunile acestei lumi pe care nu le voi mai vedea, însă altă cale nu există pentru mine: mai bine îmi este să mor odată cu Hristos decât să-L reneg.

Nimic nu poate fi pus în balanţă cu Hristos: nici nevasta, nici copiii, nici părinţii, nici rudeniile, nici casa, nici bunurile, nici situaţia, nici slujba, nici chiar viaţa. Când e vorba de Hristos, El trebuie mărturisit indiferent de făp­turile cele mai apropiate şi mai dragi nouă; şi anume trebuie mărturisit cu vorba, cu gura.

Cu vorba, cu gura!

De ce oare? Cum adică, pot obiecta unii oameni, sunt oare atât de impor­tante vorbele, cuvintele? Vorbuliţele, cuvinţelele, formulele, vorbele goale? Au ele o atât de mare însemnătate? Se cade să le acordăm precăderea?

Răspuns: Da, sunt însemnate, da, importanţa lor e covârşitoare! „Ca-n basme-i a cuvântului putere”, spunea Alexandru Vlahuţă. Nu ajunge să crezi cu inima. Ni se cere o declaraţie publică. Nu-s puse în discuţie numai oarecare cuvinte şi formule, oarecare cu­vinte şi vorbe de clacă. Mărturisirea cu glas puternic e altceva, e cu totul altce­va. E totuna cu o luare de atitudine, cu adoptarea unei ţinute, cu vădirea fiin­ţei noastre lăuntrice, darea noastră pe faţă şi în vileag, arătând cine şi ce sun­tem, de ce parte suntem, unde ne situăm, ce hram purtăm, ce căutăm pe acest pământ, ce sens dăm prezenţei noastre în lume, cum ne definim. (Părintele Nicolae Steinhardt)

(Ieromonah Benedict StancuPărinții Bisericii despre sfâșitul lumii: antologie, Editura Sophia, București, 2009, pp. 81-85)

SURSA