„Să iubiţi pe vrăşmaşii voştri!”

„Să iubiţi pe vrăşmaşii voştri!” , să vă rugaţi pentru ei! Asta nu înseamnă a-i lua în braţe! Nu îţi cere Hristos să dormi cu duşmanul în loc de pernă sub cap! Ci să te rogi pentru el: „Doamne, îndreaptă-i răuatea!” Pentru că diavolul îi întărâtă pe creştini să se certe între ei! Şi trebuie să înţelegem că URA CAPITALĂ ESTE STRICT DEMONICĂ! Ura trupească duce la razboaie, la maceluri.. Voi vedeţi ce-i pe planeta! Câţi nebuni s-au trezit şi-s perfecţi şi fac ei legile! Şi ce omoruri şi urgii vedem în jurul nostru. Şi dacă vă uitaţi atent, parcă în mod intenţionat, sunt îndreptate asupra creştinilor. De ce? Este foarte uşor să învrăjbeşti două religii între ele şi să le laşi să se bata în demagogie şi în dogmă! Iar Dumnezeu nu vrea lucrul acesta! Dumnezeu vrea ca oamenii să încapă pe pământ şi să se înţeleagă între ei. Şi sub pretextul diferenţelor de dogme şi învăţături, ajungem să ne urâm între noi. Şi culmea.. că nefiind atenţi, putem să cădem în aceasta capcană!
Şi nu ne putem izola pe planetă! Este suficient să omori cu limba, nu numai cu toporul! Este suficient să omori sufleteşte, nici nu mai trebuie să omori trupeşte.. Pentru ca daca te duci şi îi dai în cap unui om şi-l omori, ăla este erou iar tu eşti criminalul. Dar dacă te duci şi îl ucizi cu limba şi cu bârfa, cu vorba şi cu răutatea.. s-ar putea ca ăla să nu îşi mai revină niciodată! Pentru că în momentul în care tu „l-ai pecetluit” aşa cum trebuie… cum se spune? L-ai distrus! Şi asta nu ţine de Creştinism!

De ce unii cer ani la rând ceva și Dumnezeu nu le răspunde?

Am văzut agricultori care semănau aceeaşi sămânţă, dar cu scop diferit: unul ca să-şi plătească datoriile, al doilea ca să se îmbogăţească, al treilea ca să ofere daruri, al patrulea ca să fie lăudat de trecători, al cincilea ca să provoace invidie vrăjmaşilor săi, şi al şaselea ca să nu fie judecat ca leneş.

Ceea ce ni se întâmplă sufleteşte şi trupeşte putem să întâmpinăm fie într-un mod bun, fie într-un mod rău, fie cu indiferenţă. Am văzut trei fraţi care pătimeau de aceeaşi suferinţă: primul s-a supărat, al doilea s-a arătat nepăsător, în timp ce al treilea s-a bucurat.

Am văzut agricultori care semănau aceeaşi sămânţă, dar cu scop diferit: unul ca să-şi plătească datoriile, al doilea ca să se îmbogăţească, al treilea ca să ofere daruri, al patrulea ca să fie lăudat de trecători, al cincilea ca să provoace invidie vrăjmaşilor săi şi al şaselea ca să nu fie judecat ca leneş. Deci, fie că posteşti, fie că priveghezi, fie că miluieşti, fie că slujeşti fratelui tău, îngrijeşte-te să discerni pentru care motiv de mai sus o faci.

Uneori, împreună cu apa curată scoatem şi broasca râioasă. Astfel, în multe rânduri, cultivând virtuţile, satisfacem fără să înţelegem patimile care se identifică cu ele: iubirea de străini se confundă cu îmbuibarea, iubirea cu desfrânarea, înţelepciunea cu viclenia, blândeţea cu prefăcătoria şi moleşeala, aroganţa cu tăcerea, nădejdea cu lenea, nevinovăţia cu amărăciunea.

Să nu ne mâhnim când cerem de ani de zile ceva lui Dumnezeu şi nu ne dă. Nu ne dăruieşte, fie pentru că o cerem la timpul sau modul nepotrivit, fie pentru că suntem nevrednici să primim, fie că primind, vom cădea în mândrie sau nepăsare. (Sfântul Ioan Sinaitul Scărarul)

(Glasul Sfinţilor Părinţi, traducere de Părintele Victor Mihalache, Editura Egumeniţa, 2008, pp. 133-134)

Sfântul Cuvios Ioan Scărarul

SURSA

Ce nu este iertarea?

Când suntem răniţi de atitudinea sau fapta cuiva, avem o serie de reacţii de apărare prin care căutăm să ne protejăm de durere. Sunt reacţii deprinse încă din fragedă pruncie, când o rană era un atentat la supravieţuirea însăşi, iar durerea resimţită ne părea mortală.

Durerea provocată de ceilalţi ne direcţionează automat, ca un macaz, pe un drum cu mai multe staţii a cărui destinaţie finală este o fortăreaţă. Dincolo de zidurile acestei fortăreţe noi credem, sau, mai bine zis, copilul credea că nu mai poate fi rănit pentru că nu mai suntem atât de vulnerabili. Suntem invincibili, ca piatra.

Prima staţie pe acest drum e aceea în care dăm vina pe cel care ne-a rănit. Ne orientăm întreaga energie spre fapta reprobabilă de care poate că nici nu-l credeam în stare pe celălalt (că am fi fost mai vigilenţi, nu-i aşa?!) şi trăim furia gândului „cum a putut să-mi facă aşa ceva?“, care se derulează în mintea noastră ca zgomotul monoton al roţilor de tren, într-un ritm sacadat şi repetitiv.

A doua staţie în care oprim e aceea în care hotărâm automat că avem dreptate şi e datoria noastră să ne apărăm această dreptate. În definitiv, celălalt a greşit şi trebuie să ne dea socoteală pentru ofensa adusă.

A treia staţie e deja disperarea cu norul gândurilor de răzbunare pe care poate că nu le punem în aplicare pentru că suntem buni creştini.

În a patra staţie descoperim că suntem prea mândri să cedăm. De ce am ceda, când avem dreptate?! Asta ar însemna să pierdem o bătălie. Aşa că preferăm să ajungem la destinaţie, în staţia resentimentelor, o staţie în care, invariabil, sufletul nostru, încărcat cu ele, se întunecă şi se slăbeşte, şi unde credeam că vom deveni invincibili descoperim că ajungem mai înăspriţi. Şi într-o primă fază, chiar confundăm împietrirea inimii cu tăria de caracter, crezându-ne deci mai puternici. Este un drum urât, dar e singurul pe care-l cunoaştem şi l-am repetat de multe ori în viaţa noastră.

Nu aşteptaţi să vă copleşească sentimentul iertării

Vine însă momentul în care acest drum nu ni se mai pare o soluţie. Începem să conştientizăm că deşi avem satisfacţia de a fi fost mai tari şi ne-am făcut dreptate, totuşi asta nu prea ne foloseşte. Şi începem să ne gândim la iertare. A ierta pe cineva care ne-a rănit e unul dintre cele mai dificile lucruri pe care îl avem de făcut. Chiar dacă înţelegem importanţa iertării, chiar dacă ştim şi vedem pe propria piele că resentimentele ne erodează fiinţa tocmai din miezul ei, totuşi a ierta e uneori chiar imposibil. Şi de multe ori această imposibilitate e dată şi de o percepţie neclară ori distorsionată a ceea ce ar însemna iertarea. Există multe informaţii cu privire la iertare şi la importanţa ei, dar să vedem şi câteva idei referitoare la ce nu este iertarea.

Mai întâi, să înţelegem că iertarea nu este un sentiment. Dacă aşteptaţi să simţiţi cum vă copleşeşte sentimentul iertării pentru a-l ierta pe cel ce v-a rănit, să ştiţi că nu se va întâmpla acest lucru. Iertarea nu e nici sentiment şi nu e nici un simplu act de voinţă, ci un proces îndelungat, e de învăţat a apuca pe un alt drum în prezenţa durerii.

Apoi, avem de reţinut că a ierta nu înseamnă că nu ne doare ori că n-am fost răniţi. Afişarea unei mimici angelice în vreme ce sufletul nostru moare în interior nu e iertare. Dacă suntem atenţi la viaţa Mântuitorului, vom vedea că Acesta nu e ceea ce s-ar zice un prefăcut. El a lăcrimat (Ioan 11, 35) şi S-a întristat (Matei 26, 38). A fi creştin nu înseamnă a nega că te doare că altcineva, prin alegerile sale cel puţin neatente, dacă nu chiar intenţionat agresive, ţi-a trădat încrederea, ţi-a rănit sufletul, te-a lovit. Şi ai nevoie să recunoşti această rană cauzată de cineva. A ierta nu înseamnă a spune că ce a făcut acea persoană este în regulă. Multe persoane resping iertarea pentru că seamănă din depărtare cu a rămâne ofensat. Natura noastră umană vrea ca cel care ne-a rănit să sufere. Iertarea nu înseamnă să pretindem că e minunat ce ni s-a făcut.

Iertarea nu e un eveniment care se întâmplă doar o dată în viaţă

Iertarea nu înseamnă să avem automat încredere în persoana care ne-a greşit. Sau, mai bine zis, putem avea deplină încredere că ne-ar putea răni din nou. După o trădare, încrederea se va recâştiga în timp, ca urmare a recunoaşterii greşelii şi a actelor reparatorii, nu e un drept pe care-l acordăm ofensatorului. Iertarea nu înseamnă că acea persoană va intra necondiţionat înapoi în viaţa sau inima noastră, de ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ba chiar s-ar putea foarte bine să nu se mai restabilească relaţia de încredere ori de prietenie. Pot exista persoane pe care le-am iertat dar tot nu mai avem încredere în ele datorită perpetuării aceluiaşi mod de viaţă sau comportament care a dus şi iniţial la apariţia situaţiei neplăcute. Cineva căruia îi pare rău cu adevărat de ofensa pe care ne-a adus-o nu va face remarci cu privire la obligaţia creştinului de a ierta şi nici nu va căuta să-şi justifice vina prin a ne face pe noi să ne simţim vinovaţi, ci acceptă responsabilitatea pentru ofensa adusă şi acceptă şi consecinţele alegerilor nefericite.

Un penultim aspect cu privire la ce nu este iertarea se referă la responsabilitate. Iertarea nu înseamnă că cel care a greşit nu mai e responsabil pentru fapta făcută şi că nu-şi va mai plăti datoria. Nu înseamnă lipsă de iubire a lăsa pe cineva să suporte consecinţele faptelor sale. Dimpotrivă, poate fi un gest de iubire mai profundă, pentru că îl poate duce pe cel care a adus ofensa la pocăinţă, la întoarcere de pe o cale vătămătoare şi pentru alţii, dar şi pentru el. Tolerarea unui soţ cu un comportament abuziv căruia aparent îi pare rău de ce a făcut, dar în continuare se poartă la fel nu-l va ajuta pe acesta să facă vreo schimbare benefică în viaţa lui. În acest caz, o atitudine fermă de ferire din raza de acţiune până la semne reale de schimbare a vieţii abuzatorului este mai indicată pentru binele tuturor celor implicaţi.

În acelaşi timp, nu uitaţi că iertarea nu e un eveniment care se întâmplă doar o dată în viaţă. Cei care ne sunt aproape pot să ne rănească în mod repetat, iar acest lucru ne va duce în situaţia de a învăţa cum să iertăm de mai multe ori.

Cea mai bună cale spre iertare e să recunoaştem că noi avem nevoie de ea. Să fim oneşti cu noi şi cu Domnul, indiferent cât de furioşi am fi. Să-L rugăm să ne lumineze pentru a vedea perspectivele nesănătoase pe care le avem cu privire la iertare. Arătându-ne lui Dumnezeu în durerile noastre, în rănile noastre, provocate de noi înşine sau de cei din jur, vom fi din ce în ce mai capabili să discernem ce este şi ce nu este iertarea. Zidurile vor cădea, iar noi nu vom mai fi împietriţi şi imposibil de rănit, ci dimpotrivă, mai vulnerabili poate, doar că nu vom mai trăi singuri durerea, ci cu El. Iar El este puterea, tăria şi ajutorul nostru, El e cetatea noastră de scăpare şi El e Cel care ne ţine în viaţă pentru că El este Viaţa.

SURSA

Mare putere are Psaltirea asupra duhurilor rele!

Iar dacă unii nu citesc Psaltirea pentru că se tem de ispite, aceștia sunt creștini fricoși, care vor să iasă la luptă cu diavolii fără arme.

Foto: Oana Nechifor

Unii credincioși nu citesc Psaltirea, pentru că le face diavolul ispite. De ce se tem diavolii de psalmi?

Părintele Paisie Olaru: Se tem de psalmi, pentru că cine se roagă cu psalmi îi arde ca și cu o sabie de foc. Mare putere are Psaltirea asupra duhurilor rele! Cu aceasta părinții de demult făceau minuni și alungau duhurile rele din oameni. Iar dacă unii nu citesc Psaltirea pentru că se tem de ispite, aceștia sunt creștini fricoși, care vor să iasă la luptă cu diavolii fără arme. Or, dacă nu avem arme bune la noi, îndată diavolul ne dezarmează și ne ia prizonieri, adică ne face robi ai păcatelor spre osândă. Psaltirea unită cu postul și smerenia sunt cele mai puternice arme împotriva diavolilor. Cu aceasta, sfinții izgoneau diavolii din lume și coborau îngerii pe pământ. Că cine citește psalmi imită pe îngeri și cântă împreună cu ei.

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc I, Ediția a VI-a, revăzută și îngrijită de Arhim. Petru Bălan, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2011,  p. 732)

SURSA

Despovărează-te de sarcinile și gândurile mai presus de tine însuți!

Am învățat să-i încredințez lui Dumnezeu durerea mea sfâșietoare. Tot astfel, am învățat să mă ocup mai puțin de alții. Mi-am cunoscut limitele rezistenței. Astfel, am învățat să-i încredințez lui Dumnezeu o persoană care greșește. Tot așa, am învățat să-i încredințez lui Dumnezeu o persoană care suferă enorm. Am învățat să-i încredințez lui Dumnezeu pe dușmanii mei, pe aceia care îmi fac rău.

Foto: Oana Nechifor

Oare de câte ori te-ai întrebat, ca și mine, de ce există nevinovați în închisoare? De ce sunt uciși sau violați copiii? De ce, oare, atâtea persoane trebuie să trăiască în scaun cu rotile sau ca legumele? De ce atâta dorință de răzbunare, de violență, de a face rău? Câte întrebări rămân fără răspuns. Și așa trebuie să fie. Mă ajută mult în aceste momente lipsite de răspunsuri și sper să te ajute și pe tine să știi că Dumnezeu este prezent și știe orice se întâmplă. Și, în mod misterios, de neînțeles mie, are grijă.

Alții spun că Dumnezeu nu permite o povară prea grea, cu neputință de purtat. El ne cunoaște pe fiecare încă din pântecul mamei. Poate ne permite să ducem o suferință mare pentru ca fiecare dintre noi să scoată din sine ceea ce are mai bun, pentru ca fiecare dintre noi să devină mai bun.

Totuși, fiecare dintre noi decide cum să trăiască și să-și gestioneze propriile suferințe, dureri. (…) Chiar dacă pare imposibil, am învățat că în moarte există viață. Ba mai mult, viața se naște din moarte. Nu poate fi altfel.

Apoi, la un moment dat, nu mai poți. De mai multe ori, mi s-a întâmplat să cedez. De alte ori, m-am aflat în impas. De mai multe ori am crezut că mor. Atunci, în acele situații întunecate și înfiorătoare, am învățat să mă las dus către Dumnezeu.

Am învățat să-i încredințez lui Dumnezeu durerea mea sfâșietoare. Tot astfel, am învățat să mă ocup mai puțin de alții. Mi-am cunoscut limitele rezistenței. Astfel, am învățat să-i încredințez lui Dumnezeu o persoană care greșește. Tot așa, am învățat să-i încredințez lui Dumnezeu o persoană care suferă enorm. Am învățat să-i încredințez lui Dumnezeu pe dușmanii mei, pe aceia care îmi fac rău.

Nu mai cred că trebuie să mă apăr cu orice preț.

Nu mai cred că aș putea să controlez totul.

Nu mai cred că orice poate depinde de mine.

Mai ales, am învățat că eu nu-i pot schimba pe ceilalți!

Pot doar să-i iubesc, nu să-i schimb.

Numai Dumnezeu poate să-i schimbe.

De aceea îi încredințez Lui.

(Valerio Albisetti, Să râdem cu inima – o metodă simplă pentru a trăi mai senin, Traducere de Luminița Cosma, Editura Pauline, București, 2004, pp. 46-47)

SURSA

Părintele Constantin Necula: Biserica are adevăruri

media_144975683224233400

„Biserica este a comunității, iar comunitatea ar trebui să o apere, aşa cum îşi apără pământul, proprietatea.”

Nu facem slujbă la televizor

Realitatea imediată ne-a ajuns cumva din urmă, şi ceea ce s-a întâmplat după tragedia din clubul Colectiv, acea adevărată punere la zid a Bisericii, v-a șocat şi întristat. Gestul sau întărâtarea „străzii”?

Oricând, din piață, se poate ajunge la cereri precum „democratizarea valorilor ierarhiei din Biserică!”. Oricând câteva mii de persoane pot striga „vrem femei-preot” sau „vrem femei-episcop” sau vrem să nu mai avem iconostase, dați jos picturile din biserică!, dați crucile jos!, dar până la urmă aceasta nu e o problemă, s-a mai încercat. Când auzi că dintr-o catedrală vrei să faci spital, intri în mentalitatea unui marxism cultural. Adică tot ceea ce aparține bisericii trebuie să fie bun public. Nu este chiar așa, atunci când sunt lovite bisericile se uită că se lovește în toate bisericile. Biserica este a  comunităţii, iar comunitatea ar trebui să le apere, așa cum îşi apără pământul, proprietatea. Dacă românii au fost atenți, de exemplu, la un patron care nu are grijă să se ocupe de protecția unui club, de ce nu au ieșit până acum în stradă ca să apere şi lucrul acesta? Este atac la proprietate, este exact comunism.

De ce nu au fost preoţii lângă oameni, imediat după tragedia de la Colectiv?

Acum s-a vădit că erau acolo. Sunt câteva mărturii ale preotului de la Inspectoratul General pentru Situații de Urgenţă, care a fost acolo, a preluat o parte din cadavrele arse, a văzut, s-a rugat, a susținut echipa de intervenţie, pentru că şi aceasta este rostul preotului. Dar noi nu facem slujbă la televizor. Sau când o facem, trebuie să fim atenți când o facem public, şi nu în situații de urgenţă. În biserica de lângă locul respectiv preotul a fost prezent, însă, fiind fără reverendă, așa cum ne-am obișnuit, ci în cămașă, nu a fost văzut. Doar cuvintele jurnaliștilor au incitat la căutarea preoților, nu camerele de luat vederi. Experimentul nostru a fost unul simplu. La explozia de la Brașov, care a urmat la mai puţin de o săptămână, de la fabrica de făină, Mitropolia Ardealului a trimis cinci preoți. Sigur că este un exces de preoți. Trebuie să găsim oameni, să găsim mijloace, să avem grijă să nu cădem în vreun exces. Prezența preoților la explozia de la Brașov a fost un exces pentru a evidenția neglijența presei. Am vrut să demonstrez că nimănui nu-i pasă cine vine în reverendă acolo, că presa nu a văzut nici măcar cinci preoți, că ziariștii au treabă cu victimele, cu familia victimelor. Am văzut, de
altfel, pe micul ecran o imagine a unui jurnalist care încerca să şi transmită, să şi ajute un jandarm la transportarea unui stativ. Eu nu cred în trucaje. De mult nu mai cred în trucaje.

Unde este deci disfuncționalitatea? La presa care nu scrie sau la biserică?

Eu cred că la presa care nu vede preoții care intervin, dar şi la instituția noastră care nu știe cum să gestioneze relația cu Inspectoratul General pentru Situații de Urgenta (ISU). Iar relația noastră cu ISU, care nu ne dă autorizații să intrăm în zona de securitate – şi este şi firesc să fie așa, pentru că nimeni nu poate să riște viaţa unei persoane care nu este abilitată să intervină într-o asemenea situație – este bună. La Sibiu, într-un an, s-a dezvoltat o relație absolut remarcabilă între cei de la ISU şi preoți, am semnat chiar un moratoriu. Ei au un comandant foarte apropiat de biserică, Cornel Cosmin Balcu, şi el a venit şi ne-a cerut sprijinul într-un caz, şi de atunci am rămas apropiați. Atât pentru ei, cât şi pentru noi relația este fructuoasă, organizăm inclusiv conferințe, discutăm despre problemele lor. Pentru că toată lumea privește spre victime, însă niște oameni spală creierii pe drum, îşi riscă viaţa, stau nopți întregi să ne păzească liniștea. Sigur că ei au psihologul unității, dar preotul este fratele lor. La moartea unui jandarm, în urmă cu câțiva ani în Sibiu, psihologul nu a putut face slujbă pentru că nu era finalitatea lui. Eu am stat lângă ei în calitatea mea de preot şi de prieten, așa putem să stăm mereu unii lângă alții.

„Artificiile” jurnaliștilor pot aprinde cultura străzii

Ați spus la un moment dat că „niciun strigăt de pe stradă nu este întâmplător”…

Pentru mine a fost foarte interesant să observ că am avut trei zile de doliu național, dar prima instituție care a fost hulită şi maltratată, la televiziune, a fost Biserica. Cum Dumnezeu să nu preia oamenii, să nu se viruseze dacă timp de câteva ore televiziunile naționale au uitat de doliu, când personalități care formează opinii au început să lovească în Biserică la mijlocul perioadei de doliu? Mi-a plăcut foarte mult atitudinea domnului Moise Guran, care a cerut ca în perioada de doliu să ne abținem de la comentarii sau de la răutăți, dar este greu în România. Eu aș decreta o perioadă în care să ne abținem de la răutăți 365 de zile pe an şi tot nu ar fi suficient. Pentru că tot ceea ce am văzut a fost o încărcare în plus a unei tensiuni care exista deja. Deci dacă artificierul este vinovat, aprinzând artificii, de moartea a 60 şi rănirea a peste 140 de persoane, nu este altfel cu artificierii ceilalți, din viaţa socială. Noi trebuie să învățăm că aceste artificii de jurnaliști, de oameni care lucrează într-o instituție sau alta, pot aprinde într-un fel sau altul cultura străzii. Acesta este riscul major. Astfel de oameni pot aprinde în mod real şi brutal cultura străzii. Eu n-aș fi avut curaj, ca preot, ca în condițiile în care colegii de la televiziune îşi plângeau apropiatul plecat, să zicem spânzurat, sau accident pe care şi-l provocase, să mă apuc să-i fac omului o critică. Eu, ca preot, trebuie să am mereu decența, sper să mi-o păstrez mereu, ca întotdeauna să privesc oamenii în ansamblul lor.

Poate că lovind în Biserică, oamenii care au cerut în stradă condamnarea acesteia, loveau într-un Dumnezeu pe care-l consideră nedrept?

Psihologic vorbind, eu cred că e posibil ca din frica de a spune că Dumnezeu este vinovat, poți ajunge să lovești în oamenii lui Dumnezeu. Dacă era așa, era în regulă. Dar această ură cumulată împotriva Bisericii nu este de ieri, de azi, ea a fost crescută foarte serios, cu mulți ani în urmă. Luați, de exemplu, ziarele în care apar zilnic articole împotriva Bisericii. Acum, Biserica este un mit şi tot ceea ce spun corigenții la istorie devine realitate. Poate n-ar fi rău să spunem că s-a cerut o altă reacție Sibiului pentru că suntem orașul Președintelui, printre altele. Noi trebuie să sprijinim calmul României, este obligația noastră ca preoți, pentru că, atâta vreme cât ne avem unii pe alții, trebuie să ne susținem unii pe alții.

DNA lucrează cu mizeria umană

Ce ar trebui oare să facă Biserica pentru a fi mai prezentă atât lângă credincioși, cât şi în presă, într-o manieră pozitivă?

Eu cred că ar trebui să existe o gardă de comunicare a Bisericii, de exemplu, 24 de ore din 24 cineva să fie de gardă, oameni care să se rotească, exact ca în armată, un centru de comunicare, ca la SMURD. Doar că acum stăm şi ne gândim dacă avem capacitatea mecanică, fizică, de a face acest lucru. De-abia se descurcă SMURD-ul, darămite noi! Dacă undeva are loc un incendiu, oricum preotul este rugătorul principal. Au fost cazuri când s-a prăbușit un elicopter la capătul județului, preotul de acolo a fost primul la locul accidentului, a anunțat Mitropolitul, a tras clopotele, a strâns oamenii, dar în virtutea sentimentului creștin, nu al vreunei legi europene sau vreunui dictat al politicului pe plan național. Sunt lucruri în viaţă pe care le facem pentru că suntem creştini şi trebuie să ne obișnuim cu asta.

Ce face un călugăr dacă se îndrăgosteşte de o femeie? Cum luptă el cu această dragoste şi de ce dragostea pentru Dumnezeu, alegerea Lui, înseamnă sacrificiu?

În general, acesta este un scenariu puțin probabil. Nu știu ce să zic, în  20 de ani de preoție am auzit foarte rar, aproape deloc, de astfel de cazuri. Oricum, știu că Duhovnicul lui este acolo și veghează și, dacă s-a comportat corect în alegerea lui, are șanse să aleagă bine în raport cu mântuirea lui. Întrebarea dumneavoastră îmi arată că ați înțeles ceea ce nu mulți înțeleg. Că și preoții sunt oameni, că slujirea lor cerească, nu de puține ori, face atingere firii lor omenești. Orice alegere înseamnă sacrificiu. Ca preot de mir, cununat așadar, subliniez că pentru aceasta părinții și maicile sunt mai prezente în rugăciunea Bisericii decât alte segmente de credincioși. Ei au ales să trăiască în mijlocul cuptorului încins, nu ai cum să nu-i respecți pentru acest lucru.

Cum percepeţi DNA şi tot ceea ce face?

Nu urmăresc decât reacția presei și a inculpaților. Respect munca oricărui om care încearcă să recupereze ceva din tainul demnității noastre ca popor. Sunt trist când văd cât de neprins s-au crezut unii, cum au exagerat în abuzuri. Sunt uimit cum se încearcă politizarea găinăriilor. Oricum, cred că le e greu celor din DNA să lucreze cu atâta mizerie umană, sub presiuni de tot soiul. Sper să nu-și piardă luciditatea și sufletul. Unii se tem mai mult de ei decât de Dumnezeu și aceasta, cred eu, le poate afecta limpezimea relației cu sine și societatea.

Un preot printre deţinuţi

Ce lideri politici ați cunoscut şi cu ce ați rămas la sfârșitul întâlnirii?

Mulți. Atât în ţară, cât și peste hotarele ei. Am rămas cu multe subiecte de rugăciune. Remarc că sunt tot mai singuri, că există o singurătate a liderului pe care, dacă nu o răstignești pe singurătatea de pe Cruce a Mântuitorului, o porți foarte greu. Impresionant este să-i vezi în multiplele lor fațete de oameni ai ţării, ai casei lor, ai familiei de partid. Pe mulți dintre ei i-am cunoscut înainte de a fi oameni politici, înainte de a reprezenta ceva pentru mase. Îi admir enorm pe cei egali acum cu cei de atunci în disponibilitate. Mă rog pentru ei, le stau alături cu gândul. Cred că valoarea omului politic crește în funcție de consilierii săi de taină. Pe aceștia ar trebui să-i pomenim și mai tare, să nu confunde consilierea cu actul conducerii.

Cândva, societatea era condusă de oameni valoroși. Astăzi este condusă de oameni bogați. Când era mai bine?

Dacă ne-ar conduce oamenii bogați… Dacă sunt bogați cu adevărat de ce mai fură? Constat că ne conduc oameni îmbogățiți, ceea ce nu este același lucru. Cred că idealizăm oarecum și valoarea celor de demult. Erau oameni ai epocii lor. În ceea ce privește România, despre guvernul lui Lahovari, conservatorul, povesteşte Radu Rosetti, se spune că a fost singurul guvern care a ieșit de la guvernare mai sărac decât a intrat. Cred că există foarte mulți oameni bogați valoroși, iar valoarea lor nu decurge din bogăția materială. Trebuie să fim corecți în ceea ce gândim. Fără oamenii bogați prin munca lor și a celor din jur nu prea am avea buget de stat. Trebuie să-i respectăm. Eu sunt trist când constat că avem câțiva Dinu Păturică, îmbogățiți pe seama contractelor cu statul, care se dau mari privați.

Pe lista priorităţilor, sufletul este ultimul!

Aţi ținut o serie de conferințe în închisori. Câți infractori „ați recuperat” de partea bună?

Nu știu asta. Sunt acolo oameni care mi-au schimbat modul de a gândi viața. Respect enorm munca celor de la Agenția Națională a Penitenciarelor. Lucrează enorm și sunt criticați pe măsură. Le spun mereu că acesta este semnul muncii adevărate, criticarea ei de neaveniți. Remarc însă un lucru. Niciodată nu ies de la conferințe ori de la întâlniri cu ei neschimbat în bine. Contactul cu oamenii care însetează după libertate este, mai întâi, demolator apoi renăscător. Pentru mine sunt parte de Liturghie. La Gherla, în urmă cu ceva ani, am descoperit un fel nou de a ne ruga. I-am rugat, și unii încă o fac, să se roage seara, îndată după „stingere” așa: „Doamne, pentru rugăciunile celor care au murit în celula mea mărturisindu-te, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”. Am aflat că pentru mulți aceasta înseamnă mult. Eu cred că ar trebui să le aducem aminte pe locurile cui stau… O istorie a penitenciarului din punctul de vedere al perioadei comuniste i-a emoționat pe toți. Eu cred mult în forța regeneratoare a rugăciunii conștiente, sper să o învăț împreună cu ei.

Ne uităm prea mult la știri

Am stat într-o zi, în mașină, într-o intersecție aglomerată, şi m-am uitat la oameni preţ de ceva vreme. Românii sunt triști, întunecați, preocupați, ecranați, abrutizaţi. Care sunt șansele României să se vindece de această depresie națională?

Lumea întreagă este sub spectrul depresiei absurde. Vedem mereu partea goală a paharului. Ne uităm prea mult la știri. Avem nevoie de odihnă. Sunt șanse să ne vindecăm dacă luăm în serios Evanghelia lui Hristos. Obrăzniciile ideologizate care ne mănâncă liniștea, grimasa de superioritate a comentatorilor de tot soiul pricepuți la toate cele, agasanta nesiguranță indusă prin publicitatea răului au nevoie de medicație sufletească. Din nefericire, românii au ales să se lase stresați, lipsa de cultură mediatică și educațională îi face vulnerabili. Suntem încă în epoca „goanei după aur”. Din nefericire, pe lista priorităților, sufletul este ultimul. Trebuie să ne schimbăm prioritățile, altfel pierim.

Ce înseamnă Facebook pentru tinerii de azi? Dar pentru dumneavoastră?

Pentru mine, mai întâi, un mod de a comunica lumii parte din simpatiile ori antipatiile mele culturale ori de mărturie creștină. Pentru tineri înseamnă un mod de a trăi, din nefericire. Am participat în primăvară la o conferință la Roma, în cadrul Universității Salesianum, renumită pentru efortul ei de a înțelege tinerii și direcțiile lor de viață. Ei ne-au prezentat fațetele Facebook-ului în viața tinerilor. Sute de fațete, mare parte exprimând singurătate, tristețe și izolare deconstructivă. În România, analiza din Sinteza „Facebookistan” merită citită. Efortul celor „maturi” de a pricepe ce gândesc tinerii ne-ar obliga, minimum cordial, să-i întrebăm și pe ei. Aștept o carte scrisă din mărturiile lor.

Părinte, cine e mai bun preot, cel care a fost în viaţa de mirean altceva?

Nu neapărat. Cunosc un preot care a fost înainte militar, aproape că îi comandă lui Hristos „mâna la chipiu, la pas etc”. Sunt uimit în ultimul timp de câți oameni din justiție, din medicină, fac Teologie. Este clar că nu le ajunge ce au, caută ceva. Există o sete înăuntru. Sunt oameni care încearcă să-şi pună în ordine cultura. Sunt alții care îmi spun că bisericile sunt goale, dezertate de intelectuali. Dar ce, nu știu ce am în biserică? Sunt mii de oameni. Ce definește intelectualii până la urmă? Omul care este în căutarea lui Dumnezeu, nu cel care acumulează diplome şi le pune pe pereți.

 

media_144975683224233400

SURSA

Războiul cu gândurile ‒ trecutul ca vină, viitorul ca spaimă, păcatul ca ispită neîncetată

Vrăjmaşul, ca să nu fii liniştit, îţi dă tot felul de gânduri. Despre trecut, despre viitor, despre păcatele pe care le-ai putea face sau înșelări prin vise și vedenii care par a fi „de la Domnul”.

Să cunoaştem meşteşugul războiului nevăzut şi să vedem din câte părţi suntem atacaţi în lupta noastră duhovnicească de fiecare ceas şi minut.

Şi fiindcă nu tot cel ce se luptă se încununează, avem trebuinţă de mare trezvie şi grijă în toată vremea asupra luptelor celor de gând şi asupra dracilor care ne dau război, ispitindu-ne din cele opt părţi: din spate, din faţă, din stânga, din dreapta, de sus, de jos, dinăuntru şi dinafară.

Ispita din spate

Diavolul îţi aduce aminte păcatele pe care le-ai făcut înainte, ca să-ţi spurce mintea cu ele; poate ai înjurat, poate ai desfrânat, poate ai furat, şi tu te-ai lăsat de ele, dar el ţi le-aduce iar aminte.

Memoria noastră este ajutată de imaginaţie la relele pe care le-am făcut, când ne-am petrecut viaţa fără grijă şi fără paza minţii. Care-i scopul lui? Să-ţi aduci aminte de ele, poate le vei mai face. Când vezi că diavolul ţi-aduce în minte gândurile pe care le-ai părăsit şi păcatele pe care nu le-ai mai făcut, să ştii că te ispiteşte din spate, cu cele ce le-ai uitat. El nu vrea să le uiţi, el vrea să ţi le amintească, ca să te ispitească cu ele.

Ispita din faţă

Când ne tulburăm cu mintea pentru cele ce închipuim că vor veni asupra noastră, suntem ispitiţi din faţă. „Măi, am să îmbătrânesc; o să vină o boală; o să vină un război; o să vină o foamete; o să vină un potop; cutare mă pândeşte, are să-mi facă rău; o să-mi iasă înainte, o să-mi fure…”, şi începi a te tulbura cu mintea de cele care crezi tu că or să vină asupra ta. Şi te tulburi degeaba, că nimeni nu ştie ce are să fie. Dar vrăjmaşul, ca să nu fii liniştit, îţi dă tot felul de gânduri. Aceste închipuiri le aduce vrăjmaşul în mintea noastră, cu scopul de a ne tulbura şi a ne înspăimânta de cele pe care le credem că vor veni asupra noastră.

La aceste ispite, avem cuvântul Mântuitorului: „Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, că ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei”.

Ispita din stânga

De câte ori vom cunoaşte şi totuşi ne vom lăsa momiţi de el şi îl vom lucra cu mintea, cu cuvântul sau cu fapta, atunci ne ispitim din stânga. Eu ştiu că-i păcat să mănânc mult, dar mănânc mult; eu ştiu că-i păcat să beau, dar beau; eu ştiu că-i păcat să urăsc pe cineva, dar urăsc; eu ştiu că-i păcat să vorbesc de rău, dar vorbesc; eu ştiu că-i păcat să ţin minte răul, dar ţin minte; eu ştiu că-i păcat să fiu desfrânat sau să fur sau să înjur sau să fumez, dar mă las biruit şi fac aceste păcate.

Aşa suntem ispitiţi din stânga, prin chipul cel arătat al răutăţii.

Ispita din dreapta

Ispita din dreapta este de două feluri. Prima este atunci când credem în vise sau vedenii şi, crezând în ele, suntem înşelaţi de draci. Dracii se fac în chipul lui Hristos, în chipul Maicii Domnului, în chip de ierarhi, în chip de mucenici, precum zice Apostolul Pavel: „Satana se preface în chip de înger al luminii”.

Când credem în aceste năluciri şi visuri, suntem ispitiţi din dreapta. Iarăşi, este ispită din dreapta, atunci când facem fapta bună cu scop rău şi nu spre slava lui Dumnezeu, şi n-avem smerenie; când zidim pe temelie de umbră.

(Arhimandrit Ilie Cleopa, Ne vorbește Părintele Cleopa, ediția a II-a, volumul VI, Editura Mănăstirea Sihăstria, Vânători-Neamț, 2004, pp. 30-32)

SURSA

Viața ascunsă a Maicii Domnului

Nicăieri nu o vedem pe Preasfânta vorbind: chipul viu, adevărat, desăvârșit așa cum o voiește Biserica printr-o viață atât de ascunsă, încât nici măcar să nu pună întrebări în sinaxă. Numai la Bunăvestire Născătoarea de Dumnezeu a spus: „Cum va fi mie aceasta?” și la nunta din Cana a cerut să se petreacă minunea. Nicăieri în altă parte nu a vorbit, fiindcă luptele ei, lăuntrul ei, inima ei, tainele ei Îl ascundeau pe Dumnezeu.

Sursa:

 Un mare rol a jucat în chip minunat Născătoarea de Dumnezeu în viața lui Hristos cu simplitatea firii ei, cu înțelepciunea inimii ei și cu deplinătatea voinței și curăției ei. Când a încercat arhiereul pe Iosif și pe Născătoarea de Dumnezeu, s-a uimit de deplinătatea curăției, a sfințeniei și neprihănirii vieții ei. Nu exista nimic care să scindeze existența ei, fiindcă numai păcatul, adică apostazia omului de la Dumnezeu, scindează pe om. Dar ea, precum și Iosif, au fost aflați fără de pată[1]. Acest lucru era începutul deplinătății lui Hristos întru Care ne aflăm și noi sinele nostru și simțim deplinătatea sfințeniei și desăvârșirii lui Dumnezeu.

Preasfânta nu a făcut nimic altceva pe pământ decât a slujit kenoza și ascunderea lui Dumnezeu, ca să putem și noi a-L avea fără să reacționăm împotrivă. Să vedem un exemplu. Este cu putință ca uneori să vrei un sfat sau să ai nevoie de o binecuvântare sau chiar de ceva bani. Dar fiindcă tu ai ceva împotriva mea, eu voi da prietenului tău sau oricui altcuiva ca să-ți dea cele ce ai nevoie. Tu atunci le primești, îi săruți mâna și, plângând, îi spui: „M-ai salvat astăzi”. Le vei primi, fără să știi că în spatele prietenului mă ascund eu. Ceva asemănător  face și Dumnezeu.

Ascunzișul acesta îl întâlnim și în Taine. Se ascunde Dumnezeu în spatele mirosului, gustului și vederii pâinii și vinului, în spatele lipsei de miros, de gust și de culoare al apei în agheasmă, în spatele untdelemnului și în spatele oricărei substanțe a fiecărei taine. A găsit înțelepciunea lui Dumnezeu acest mod, fiindcă omul nu ar putea altminteri să-L țină pe Dumnezeu. Dar luând aceste elemente ca pe o gustare, Îl ia pe Hristos, dumnezeirea.

Același ascunziș s-a petrecut și când Născătoarea de Dumnezeu a intrat în Sfânta Sfintelor. Fără să o înțeleagă, înlăuntrul ei se ascundea Hristos. Preasfânta nu știa felul în care ea L-a ascuns pe Hristos de toți. Ascunziș era de asemenea și adormirea ei. Nu știm modul în care a adormit Născătoarea de Dumnezeu, suflarea îngerilor, a sfinților, a oamenilor, adunarea apostolilor. Istoria Bisericii noastre nu relatează nimic. Numai sinaxarele vorbesc despre adormirea ei, dar ele își scot conținutul lor din cărțile apocrife. Dar în mod special, Născătoarea de Dumnezeu Îl ascunde pe Dumnezeu. De aceea a și slujit într-un mod atât de minunat și atât de tăcut pe Domnul. Nicăieri nu o vedem pe Preasfânta vorbind: chipul viu, adevărat, desăvârșit așa cum o voiește Biserica printr-o viață atât de ascunsă, încât nici măcar să nu pună întrebări în sinaxă. Numai la Bunăvestire Născătoarea de Dumnezeu a spus: „Cum va fi mie aceasta?” și la nunta din Cana a cerut să se petreacă minunea. Nicăieri în altă parte nu a vorbit, fiindcă luptele ei, lăuntrul ei, inima ei, tainele ei Îl ascundeau pe Dumnezeu.

Încă și parabolele și minunile lui, felul în care le-a făcut erau un ascunziș al dumnezeirii Lui, atât de puternic încât să poată evreii să spună că avea demon și că săvârșea minunile cu belzebul. În final, și profețiile Lui erau adevăruri atât de ascunse, încât nici astăzi nu putem încă să distingem ce voia să spună sau care profeție a lui privea distrugerea Ierusalimului și în care profeție Hristos se referea la distrugerea lumii, la cea de-a doua Venire.

După Domnul, Născătoarea de Dumnezeu era făptura cea mai desăvârșită care putea să tacă, chiar dacă ascundea înlăuntrul ei pe Dumnezeu. Nu este întâmplător că Dumnezeu a folosit o femeie în planul iconomiei Lui, cu toate că femeia tace mai greu. A reușit cu Preasfânta, de aceea și textele noastre conțin locuri care arată cât de aleasă era între toate femeile din veac. Au trebuit să treacă veacuri ca să se afle persoana Preasfintei ca să ascundă înlăuntrul ei pe Hristos. Viața ei ascunsă arată că toate faptele vieții ei sunt tainice și nu trebuie să fie cercetate, fiindcă omul nici nu poate purta descoperirea lor.

(Arhimandritul Emilianos Simonopetritul, Cuvinte praznicale mistagogice, Indiktos, Athena, 2014)

[1] Tischendorf, Protoevanghelia lui Iacov, 16, pp. 29-30.

SURSA

Biruieşte-l pe potrivnicul, repetând cât mai des numele lui Iisus

Roagă-te şi nu te teme de nimic, nu te înfricoşa de necazuri, nu te înspăimânta de năpăstuiri, căci rugăciunea le va înlătura.Roagă-te oricum, numai să te rogi mereu, şi nu te nelinişti de nimic; fii vesel şi liniştit cu duhul, căci rugăciunea te va înţelepţi.

Sfântul Macarie spune:

„Să te rogi oricum, dar des. Iar să te rogi cu adevărat este lucrarea Sfântului Duh”.

Sfântul Ioan Scărarul scrie: „Când ţi se întunecă sufletul cu gânduri necurate, biruieşte-l pe potrivnicul cu numele lui Iisus, repetându-l des, cât mai des. O armă mai puternică şi mai plină de izbândă nu vei găsi, nici în Cer, nici pe Pământ”.

Mijlocul principal, unic şi mai potrivit pentru dobândirea faptelor ce ţin de mântuire şi de desăvârşirea duhovnicească, este repetarea deasă a rugăciunii, oricât ar fi ea de neputincioasă. Roagă-te şi gândeşte-te la tot ce vrei, şi gândurile tale se vor curăţi prin rugăciune; „roagă-te şi fă ce vrei” şi faptele tale vor fi plăcute lui Dumnezeu, iar pentru tine folositoare şi mântuitoare. Roagă-te şi nu te teme de nimic, nu te înfricoşa de necazuri, nu te înspăimânta de năpăstuiri, căci rugăciunea le va înlătura. Roagă-te oricum, numai să te rogi mereu, şi nu te nelinişti de nimic; fii vesel şi liniştit cu duhul, căci rugăciunea te va înţelepţi.

(Părintele Arsenie Boca, Lupta duhovnicească cu lumea, trupul şi diavolul, ediție revizuită, Editura Agaton, Făgăraș, 2009, p. 82)

SURSA

Pentru cei care se smintesc de preoți sau de credincioși

traducere şi adaptare: Laura Enache
sursa: Arhimandritul Tihon, Tărâmul celor vii, Sfânta Mănăstire Stavronichita, Sfântul Munte, 1995

Biserica este sfântă fiindcă este Trupul Dumnezeu-Omului Hristos, Care, ca Dumnezeu desăvârșit și Om desăvârșit, este cu totul fără de păcat. Sfințenia Domnului este aceeași care caracterizează și Biserica. Nu depinde așadar, cum socotesc unii sfințenia Bisericii de starea virtuoasă sau nu a preotului și a credincioșilor.

Au dreptate cei care nu merg la Biserică, fiindcă așa cum susțin, se smintesc de preoți sau de credincioși sau de procedurile omenești care există în Biserică?

Doamne și Stăpânul vieții mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de argint și al grăirii în deșert nu mi-l da mie.

Iar duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei, dăruiește-l mie slugii Tale.

Așa Doamne dăruiește-mi să-mi văd păcatele mele și să nu osândesc pe fratele meu că binecuvântat ești în vecii vecilor. Amin. (Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, Triodul, Duminica lăsatului sec de brânză)

Biserica este sfântă fiindcă este Trupul Dumnezeu-Omului Hristos, Care, ca Dumnezeu desăvârșit și Om desăvârșit, este cu totul fără de păcat. Sfințenia Domnului este aceeași care caracterizează și Biserica. Acest har sfințitor al Domnului este cel care se revarsă și se transmite întregului Trup al Bisericii, tuturor credincioșilor, pe care îi sfințește în funcție, bineînțeles, de râvna și osteneala fiecăruia. Credinciosul care se pocăiește, se mărturisește, lucrează poruncile Bisericii și Sfintele porunci ale Domnului și participă la Sfintele Taine ale Bisericii se sfințește și sfințirea lui se mărește în funcție de cât se dedică lui Dumnezeu.

Nu depinde așadar, cum socotesc unii sfințenia Bisericii de starea virtuoasă sau nu a preotului și a credincioșilor. Nu numai că nu este îngăduit să se intereseze cineva cu curiozitate și să dea o mai mare importanță stării în care se află preotul sau credincioșii decât strălucitei prezențe a Soarelui Dreptății celui înțelegător, ci constituie și o hulă împotriva Duhului Sfânt această disprețuire și micșorare a prezenței covârșitoare a Dumnezeului-Om și preocuparea cu păcatele sau defectele slujitorilor Lui.

Aceleași lucruri sunt valabile și pentru aceia care, pentru faptul că sunt distrași de unele proceduri omenești, în special, cele care țin de iconomie și de pogorăminte – care sunt inevitabile întrucât Biserica petrece în veacul acesta – se smintesc și vorbesc nu numai lucruri neîngăduite sau părtinitoare, ci și hulitoare împotriva Bisericii. Netrupești și liberi de nevoile materiale vom fi în veacul viitor. În această viață Biserica are nevoie și de Sfinte Biserici și de icoane și de sfinte vase, după cum se îngrijește și de frații care se află în situații grele și multe altele. De altminteri, și Domnul avea împreună cu Sfinții Apostoli o casierie pe care o încredințase lui Iuda, care ca un iubitor de arginți reținea bani din ea, cu rezultatul că, fiindcă a rămas nepocăit, a avut cunoscutul sfârșit. Pe cât este de nebunesc și hulitor să extindă cineva iubirea de arginți a lui Iuda asupra celorlalți Apostoli sau chiar și asupra Domnului, la fel de nebunesc și de hulitor este ca cineva să caracterizeze astfel întreaga Biserică, din pricina unora dintre frații noștri, care din nefericire pentru ei, îl imită pe Iuda.

Cel care a fost învrednicit, fie și puțin, să vadă cu ochi duhovnicești vreo rază a Luminii dumnezeiești, să simtă cu simțirea lui duhovnicească frumusețea mai presus de toată frumusețea  și strălucirea dumnezeieștii frumuseți și să guste dulceața îmbătătoare a Manei cerești, nu are timp, nu află prilej să judece și să osândească pe ceilalți și mai ales pe preoți, afară numai pe ei înșiși.

Omul care nu a simțit, fie și numai puțin, ceva din aceasta, are nevoie de multă osteaneală și de lucrare duhovnicească  și de rugăciuni, ca să poată să treacă de întunecarea lui duhovnicească să vadă adevărat starea lui duhovnicească lăuntrică și să înțeleagă adevărata fire a Bisericii.

„Nu judecați ca să nu fiți judecați. Căci cu judecata cu care judecați veți fi judecați. Pentru ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, iar bârna din ochiul tău nu o iei în seamă. Sau cum vei zice fratelui tău, lasă să scot paiul din ochiul tău și iată bârna este în ochiul tău. Fățarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău și atunci vei vedea să scoți și paiul din ochiul fratelui tău” (Mt. 7, 1-5)

(Arhimandritul Tihon, Tărâmul celor vii, Sfânta Mănăstire Stavronichita, Sfântul Munte, 1995)

SURSA