„Nu mai pot, e mofturos!”

profirie

I-am spus odată:

– Părinte, nu mai pot să lucrez cu fratele acesta, e prea mofturos!

– Măi, tu eşti egosit, ştii? De asta pătimeşti atâtea.

– Ştiu, părinte, de mic sunе aşa. Rugaţi-vă să-mi dea Dumnezeu smerenie în inimă.

– Când inima are smerenia cea sfântă, ea le vede pe toate ca fiind bune şi trăieşte în biserica cea necreată a Lui Dumnezeu încă de acum şi de aici, de pe pâmănt. Dar nu smerenia ceea despre care vorbim, nici pe care credem noi că am dobândit-o. Smerenia cea sfântă e dar de la Dumnezeu, pentru sufletul pe care-l găseşte curat. Atunci, Dumnezeu păzeşte cu mulţumire acel suflet curat şi îl trage spre El. Aşa că nu spune „ăsta e un mofturos”, „acela e invidios”, „celălat e mânios, etc.

„N-o spune n-o scapăt niciodată la capăt cu el”. O astfel de atitudine nu e ortodoxă, nu e creştinească.  Aşa, eşti străin de iubirea lui Dumnezeu. Te desparţi de Harul lui Dumnezeu, fiindcă te-ai despărţit de fraţii tăi. Să trecei cu vederea slăbiciunile lor şi, fără să le emiţi, să fii una cu ei la lucru.

Orice vor şi cum vor să faci. Vor aşa? Bine. Vor altfel? Bine, fie altfel. În felul acesta, zidurile care ne despart de fraţii noştri se surpă, iar noi ne unim cu Hristos. Cu cât te uneşti mai mult, zilnic, cu fraţii tăi, cu atât pătruzi mai mult, tainic în iubirea lui Hristos.

Extras din Părintele Porfirie- “Antologie de sfaturi şi îndrumări” Editura Bunavestire, Bacau, p.117-118

SURSA

Anunțuri

Nu vreau sa pot!

Nu vreau sa pot!

„Pentru a te mantui, e de ajuns sa vrei”, spune Sfantul Ioan Gura de Aur. La randul lor,Parintii spun: „Dai vointa, iei putere!” Pe cat vrem sa traim bineplacut lui Dumnezeu, pe atat ne intareste Dumnezeu. El asteapta, cumva, sa ii spunem doar ce vrem pentru ca, imediat, sa ne si dea.

Doctorul il asteapta pe bolnav !

Precum doctorul il asteapta pe bolnav, tot asa, Dumnezeu il asteapta pe om si doreste sa auda strigatul acestuia catre El. Strigatul nostru catre Dumnezeu este vointa noastra, care doreste sa-L cunoasca, sa-L iubeasca si sa se impartaseasca de darurile Sale.

In cazul multor minuni savarsite de Iisus, intrebarea pe care El o punea celor suferinzi poate sa ne para inutila, raspunsul fiind intotdeauna evident. Oricat de evidenta ar fi fost aceasta, intrebarea lui Iisus cauta intotdeauna sa descopere vointa celui in cauza. Fara vointa omului, Dumnezeu nu poate face acestuia nici un bine.

Cand a trecut prin Ierihon, Iisus l-a auzit pe orbul Bartimeu, strigand: „Iisuse, Fiul lui David, miluieste-ma!” Iisus l-a chemat la sine pe orb si l-a intrebat: „Ce voiesti sa-ti fac?” Iar orbul a zis: „Invatatorule, sa vad iarasi!” Atunci, Iisus i-a zis: „Mergi, credinta ta te-a mantuit!” Si, indata, orbul a vazut si urma lui Iisus, pe cale. (Marcu 10, 46-52). Tot asa, pe slabanogul din Vitezda, care nu avea om sa-l arunce in scaldatoare, Iisus l-a intrebat: „Voiesti sa te faci sanatos?” Apoi, l-a tamaduit. (Ioan 5, 6-7).

Sfantul Macarie Egipteanul arata ca prima conditie in dobandirea vindecarii este mergerea la doctor, zicand: „Daca cel orb n-ar fi strigat, iar femeia bolnava de curgerea sangelui n-ar fi alergat catre Domnul, ei n-ar fi dobandit vindecarea.”

La randul sau, Teodoret de Cir spune: „Doctorul sufletelor nu-i sileste pe cei care nu vor sa se foloseasca de leacurile Sale.” De aceea, este absolut necesar ca omul care isi da seama de ranile sale sa si le recunoasca si sa nu se intoarca nevindecat de la Cel care singur poate sa le vindece.

Vointa autentica, iar nu inchipuita !

Patimile sunt semnul vazut al faptului ca vointa celui patimas lipseste sau este atat de slabita incat nu mai poate lucra. De multe ori, insa, cel patimas sustine ca vrea sa se indrepte, dar nu poate. Dependenta, indiferent de ce soi este, nu poate aboli complet vointa omului, caci, in acest caz, Dumnezeu ar fi nedrept sa ceara indreptarea. Cel patimas, aproape sigur, numeste „vointa de indreptare” orice gand bun care ii vine de la Dumnezeu si pe care doreste sa-l implineasca, desi nu-si incordeaza vointa in aceasta directie.

De multe ori, omul se minte fara sa isi dea seama de acest lucru. Indiferent de bunavointa afisata, in spatele celor mai multe patimi nevindecate se ascund refuzuri inconstiente.

Omul crede ca vrea un anumit lucru, cand, de fapt, doar ii place sa se gandeasca la el. Un astfel de om se aseamana celui care vrea sa faca o calatorie la munte, dar se multumeste tot timpul cu a gandi cat de frumos trebuie sa fie acolo sus, pe culmi. Acesta, daca ar fi intrebat daca doreste sa mearga la munte, ar raspunde cu toata inima ca da.

Vointa omului „stinge” Duhul lui Dumnezeu !

Vointa omului este cea care atrage harul lui Dumnezeu, care, la randul sau, rodeste in suflet cunostinta, iubirea, ascultarea si implinirea lucrurilor dorite. Cand omul nu vrea, harul lui Dumnezeu se arata neputincios. In acest sens, Sfantul Macarie Egipteanul spune: „Ar fi de neinteles cum de s-a scris: „Nu stingeti Duhul” (I Tesaloniceni 5, 19), daca tu nu l-ai stinge atunci cand, neglijent fiind, vointa ta nu se acorda cu El.”

Omul care nu vrea sa-L cunoasca pe Dumnezeu ramane departe de Dumnezeu, oricat si-ar dori Dumnezeu sa-l castige. Lucrarea harului Duhului Sfant, care rodeste cunostinta si iubirea, depinde de vointa omului, precum spune Sfantul Macarie Egipteanul: „Omul are, potrivit firii sale, vointa libera; pe aceasta o cere Domnul. El ii cere omului ca, in primul rand, sa cunoasca; cunoscand, sa iubeasca; si, in sfarsit, iubind, sa fie gata sa implineasca voia Sa. Faptul insa ca mintea este impulsionata, ca suporta osteneli si ca savarseste o lucrare, nu apartine omului, ci harului lui Dumnezeu, care se da celui ce vrea sa faca voia Lui si crede in El. Vointa omului este deci un ajutor esential. Fara vointa omului, Dumnezeu insusi nu face nimic, desi poate, din respect fata de liberul arbitru. Prin urmare, lucrarea mantuitoare a Duhului depinde de vointa omului.”

Noi hotaram cat de sfinti si nepatimasi dorim sa fim, caci noi suntem cei care atragem sau indepartam harul lui Dumnezeu, prin directia in care inclina vointa noastra. Aceasta o spune Sfantul Ioan Gura de Aur, zicand: „Odata primit harul (in Sfintele Taine), de noi si de vrednicia noastra depind pastrarea lui si aratarea lucrarii sale.”

Sa nu vrem raul, ci sa vrem binele !

„Cei ce iubiti pe Domnul, urati raul” (Psalmi 96, 11). „Iubitule, nu urma raul, ci binele. Cel ce face bine din Dumnezeu este; cel ce face rau n-a vazut pe Dumnezeu” (III Ioan 1, 1). „Nu face rele si nu te va prinde raul. Departeaza-te de la nedreptate si nedreptatea se va departa de la tine” (Sirah 7, 1-2). „Impotriva raului este binele si impotriva mortii, viata” (Sirah 33, 16). „Luati seama sa nu rasplateasca cineva cuiva raul cu rau, ci totdeauna sa urmati cele bune unul fata de altul si fata de toti. (…) Feriti-va de orice infatisare a raului” (I Tesaloniceni 5, 15-22). „Urati raul, alipiti-va de bine” (Romani 12, 9). „Nu te lasa biruit de rau, ci biruieste raul cu binele” (Romani 12, 21). „Faceti bine si raul nu va va ajunge!” (Tobit 12, 7).

Decat sa zicem ca facem binele si ca vrem din tot sufletul sa ne curatim de patimi, cand, de fapt, zacem in nepasare si intuneric, mai bine zicem ca nu vrem sa ne mantuim, desi mergem la biserica, postim si ne rugam adesea. Astfel, facand tot ce ne sta in putinta spre mantuire si punand pe seama lipsei noastre de vointa toate patimile carora inca le mai slujim, poate vom ajunge sa ne dam seama de refuzurile inconstiente pe care le adresam harului lui Dumnezeu si sa descoperim cauza reala a starii pe loc.

„Un om avea doi fii. Si, ducandu-se la cel dintai, i-a zis: Fiule, du-te astazi si lucreaza in via mea. Iar el, raspunzand, a zis: Ma duc, Doamne, si nu s-a dus. Mergand la al doilea, i-a zis tot asa; acesta, raspunzand, a zis: Nu vreau, apoi caindu-se, s-a dus. Care dintr-acestia doi a facut voia Tatalui? Zis-au Lui: Cel de-al doilea. Zis-a lor Iisus: Adevarat graiesc voua ca vamesii si desfranatele merg inaintea voastra in imparatia lui Dumnezeu” (Matei 21, 28-32).

Putinta atarna de vointa

Ne curatim sufletele pe cat vrem, caci pe cat vrem, pe atat ne ajuta Dumnezeu. Omul pune inainte vointa, iar Dumnezeu putinta. O vointa puternica spre cele sfinte atrage harul precum un magnet atrage fierul.

Vointa puternica se concretizeaza intotdeauna in nevointe duhovnicesti. Nevointele ascetice arata lui Dumnezeu tocmai vointa de a ne curati inima de porniri patimase.

Cand nu mai putem sa vrem, atunci cunoastem tirania patimilor. Cand vointa slabeste pana spre stingere, atunci ne mai ramane doar strigatul de pocainta catre Dumnezeu: „Doamne, nu mai am pic de vointa! Urmez patimilor mele cu toata puterea si nu ma pot impotrivi lor. Uneste vointa mea cu vointa Ta si ma intareste spre cele bune, ca Tu singur ai spus: Fara Mine nu puteti face nimic!” Acest lucru socotesc ca l-a spus Sfantul Apostol Pavel, zicand: „Dumnezeu este Cel ce lucreaza in voi si ca sa voiti si ca sa savarsiti, dupa a Lui bunavointa” (Filipeni 2, 13).

Vrei sa poti?
Arata lui Dumnezeu vointa ta !

Cum?
Prin nevointe duhovnicesti, iar mai ales prin post si prin rugaciune!

Teodor Danalache

SURSA

Atingerea de hainele preotesti

Atingerea de hainele preotesti

Hainele oamenilor bineplacuti lui Dumnezeu, ale sfintilor si ale slujitorilor Sfantului Altar sunt sfintite, adica purtatoare de har. Precum se cunoaste din credinta si Traditia Bisericii, lucrurile folosite sau purtate de sfinti pastreaza in ele o parte din harul dobandit de aceia.

Astfel se explica evlavia credinciosilor fata de vestmintele sfintilor si ale preotilor, pe care acestia le ating sau le saruta cu credinta ca astfel primesc binecuvantarea (harul) lui Dumnezeu si au parte de rugaciunile celor care le poarta.

Materia este purtatoare de har

Materia a fost creata de Dumnezeu avand capacitatea de a recepta si „inmagazina” harul necreat. Sunt nenumarate lucrurile care ajung purtatoare de har. Exemple: painea si vinul, prefacute in Trupul si Sangele Mantuitorului; untdelemnul si aromatele care alcatuiesc Sfantul si Marele Mir; apa, din care se face aghiasma; painea, din care se face anafura si artos; untdelemnul, care se sfinteste in Taina Sfantului Maslu etc.

Toate lucrurile sfintite de catre preotii slujitori se curatesc de orice posibila intinaciune si devin purtatoare de har. In acelasi fel, lucrurile purtate sau folosite de sfinti in timpul vietii ajung sfintite si facatoare de minuni, ele putand ajunga chiar duhurile necurate. Aceste lucruri poarta in ele o parte din harul dobanditi de sfinti. Cand ne sfintim sufletele si trupurile, lucrurile din jurul nostru se curatesc si ele, devenind purtatoare de har.

Trupul sfintilor, care este materie, devine purtator de har si izvor nesecat de daruri dumnezeiesti. Mai mult, vestmintele in care sunt pastrate Sfintele Moaste, cand sunt inlocuite cu vestminte noi, sunt impartite ca binecuvantare si asezate in biserici.

Papucii care sunt asezati in picioarele Sfantului Ierarh Spiridon, in insula Corfu, se inlocuiesc in fiecare an, iar cei vechi se daruiesc in semn de binecuvantare bisericilor si credinciosilor evlaviosi. Tot asa se procedeaza si cu vestmantul in care stau infasurate Moastele Sfintei Cuvioase Parascheva de la Iasi.

Mantia lui Ilie

Hainele primeau o parte din vrednicia celor care le purtau inca dinainte de venirea harului, precum citim in viata Sfantului Proroc Ilie. Cand a fost inaltat la cer, in carul cel de foc, Sfantul Ilie i-a lasat ucenicului sau, Elisei, in semn de binecuvantare, mantia sa. Cu aceasta haina sfintita, Sfantul Elisei a savarsit minuni.

„Pe cand mergeau ei asa pe drum si graiau, deodata s-a ivit un car si cai de foc si, despartindu-i pe unul de altul, a ridicat pe Ilie in vartej de vant la cer. (…) Apoi, apucand (Elisei) mantia lui Ilie, care cazuse de la acesta, s-a intors inapoi si s-a oprit pe malul Iordanului. Si a luat mantia lui Ilie care cazuse de la acesta si a lovit apa cu ea, zicand: „Unde este Domnul Dumnezeul lui Ilie?” Si, lovind, apa s-a tras la dreapta si la stanga si a trecut Elisei. Iar fiii proorocilor cei din Ierihon, vazandu-l de departe, au zis: „Duhul lui Ilie s-a odihnit peste Elisei!” (IV Regi 2, 11-15).

Preasfanta haina a Mantuitorului

O alta dovada a faptului ca sfintenia omului se rasfrange si asupra lucrurilor sale este si istoria cu femeia cea cu scurgere de sange care, atingandu-se numai de haina lui Iisus, pe ascuns, a capatat vindecare. Apoi, cand Iisus a intrebat multimea care il imbulzea cine s-a atins de El, nu a facut-o pentru ca nu stia ce s-a petrecut, ci pentru a cinsti inaintea tuturor credinta cea tare a femeii.

„Multime multa il urma pe Iisus si Il imbulzea. Si era o femeie care avea, de doisprezece ani, curgere de sange. Si multe indurase de la multi doctori, cheltuindu-si toate ale sale, dar nefolosind nimic, ci mai mult mergand inspre mai rau. Auzind ea cele despre Iisus, a venit in multime si, pe la spate, s-a atins de haina Lui, caci isi zicea: „De ma voi atinge macar de haina Lui, ma voi vindeca!” Si, indata, izvorul sangelui ei a incetat si ea a simtit in trup ca s-a vindecat de boala.

Si, indata, cunoscand Iisus in Sine puterea iesita din El, intorcandu-Se catre multime, a intrebat: „Cine s-a atins de Mine?” Si I-au zis ucenicii Lui: „Vezi multimea imbulzindu-Te si zici: Cine s-a atins de Mine?” Si Se uita imprejur sa vada pe aceea care facuse aceasta. Iar femeia, infricosandu-se si tremurand, stiind ce i se facuse, a venit si a cazut inaintea Lui si I-a marturisit tot adevarul; iar El i-a zis: „Fiica, credinta ta te-a mantuit, mergi in pace si fii sanatoasa de boala ta!” (Marcu 5, 24-34). „Indrazneste, fiica, credinta ta te-a mantuit. Si s-a tamaduit femeia din ceasul acela” (Matei 9, 20-22).

Hainele sfintite si umba Apostolilor

Credinta in puterea harului care lucreaza pana si prin vestmintele sfintilor si ale sfintitilor slujitori a existat inca din vremea Sfintilor Apostoli. Mai mult, cand, din pricina aglomeratiei, oamenii nu se puteau atinge de hainele celor care-L propovaduiau pe Iisus Hristos, ei isi doreau ca macar umbra acelora sa ii acopere.

„Prin mainile Apostolilor se faceau semne si minuni multe in popor. (…) Si din ce in ce mai mult se adaugau cei ce credeau in Domnul, multime de barbati si de femei, incat scoteau pe cei bolnavi in ulite si-i puneau pe paturi si pe targi, ca venind Petru, macar umbra lui sa umbreasca pe vreunul dintre ei. Si se aduna si multimea din cetatile dimprejurul Ierusalimului, aducand bolnavi si bantuiti de duhuri necurate, si toti se vindecau” (Fapte 5, 12-16).

Vestmintele sfintite sunt purtatoare de Har

Vestmintele preotesti se sfintesc atat prin rugaciunea de sfintire, cat si prin folosirea lor la savarsirea sfintelor slujbe. Harul care il intareste pe preot spre a savarsi sfintele slujbe se pogoara si asupra vestmintelor lui. Este interzis preotului a savarsi Sfanta Liturghie fara a fi imbracat in toate vestmintele sale. Daca la unele slujbe preotul foloseste doar o parte din sfintitele vestminte, trebuie stiut faptul ca el nu are voie sa savarseasca nici o slujba sau sa citeasca vreo rugaciune din Molitfelnic fara a purta macar epitrahilul.

Spalarea vestmintelor preotesti implica o grija deosebita. Potrivit indrumarilor asezate in „Liturghier”, acestea nu se vor spala in acelasi loc si in aceeasi apa cu haine mirenilor, nici macar in familia preotului. Acest lucru intareste si mai mult credinta ca hainele sfintitilor slujitori se impartasesc de harul lui Dumnezeu, care se transmite in parte si celor care se ating de ele cu credinta si cu smerenie.

Atingerea de hainele preotesti

Si astazi oamenii se ating de vestmintele preotilor, unii pastrand credinta in puterea hainelor sfintite de a transmite harul lui Dumnezeu, iar altii din simpla evlavie (respect) fata de sfintitii slujitori. Mai sunt si aceia care se ating de tot ce gasesc in biserica (icoane, sfestnice, cadelnite, lumanari, vestminte etc) ca de un fel de amulete aducatoare de bunastare si implinitoare de dorinte. Pe acestia din urma sa-i lumineze Dumnezeu!

Credinciosii cu frica de Dumnezeu nu ii vor pune niciodata pe preoti in situatii dificile doar din dorinta de a se atinge de vestmintele lor, mai ales la Sfanta Liturghie, cand acestia ies cu Cinstitele Daruri. Cine se afla aproape poate atinge sau saruta sfintitele vestminte, insa cine nu ajunge se cuvine sa ramana linistit la locul sau, ca nu cumva din evlavie sa se nasca ispita sau chiar cearta. Mai mare este smerenia!

Fie din grija de a nu se crea zarva, fie din grija de a nu li se murdari vestmintele, unii preoti interzic oamenilor sa se atinga de vestmintele lor. In acest sens, poate nimic nu este mai dureros decat ca preotul sa zica: „Voi stiti cat costa vestmintele acestea, cu broderii si cu tot ce au pe ele?!” Pe mine nu m-a crutat Dumnezeu, iar cand am auzit un asemenea cuvant, am cazut in judecata.

Credinta care sta in spatele gestului femeii din Evanghelie, insa, ma zdruncina!

„De ma voi atinge macar de haina Lui, ma voi vindeca” (Marcu 5, 24-34).

Teodor Danalache

SURSA