Video

Numai atunci când ierţi oamenilor greşelile şi Dumnezeu îţi iartă ţie!

Duminica iertării! Numai atunci când ierţi oamenilor greşelile şi Dumnezeu îţi iartă ţie! Dar… Trebuie să facem o diferenţă!
Nu ai nici un păcat înaintea lui Dumnezeu, dacă ţii la distanţă un om care ţi-a făcut o dată rău, şi nu ţi l-a putut face până la capăt! Tot aud la spovedit:
– Părinte, nu mă pot împăca cu vecinul, pentru că noi am avut un proces!
– Care a fost baza procesului?
– O moşie!
– Dacă s-a terminat, dă-i „Bună Ziua!”. Dar în momentul în care problema stă altfel:
– Părinte, a încercat să mă bage la puşcărie!
Ei, aici se schimbă lucrurile! Pentru că aici, a atentat la libertatea ta. Acolo nu mai este vorba de gard sau de căruţă, ci de viaţa ta interioară şi personală.
Lucru pe care nici Dumnezeu nu-l face!
Pe un om de acesta, nu-l urăşti, dar îl ţii în banca lui la distanţă.
Eşti obligat să te rogi pentru duşmanul tău, dar asta nu înseamnă, că tu mai eşti obligat să te pupi cu el, sau să îl strângi în braţe.
Niciodată nu cere Dumnezeu asta!
Dumnezeu cere omenie! : „Să faceţi oamenilor ceea ce doriţi să vă facă Dumnezeu vouă!”
Dar când un om greşeşte împotriva evidenţei, se aplică acea vorbă:
„Spune-mi cu cine te însoţeşti, ca să îţi spun cine eşti!”
Pentru că în Scriptură este scris aşa:
„Pe cei ce Te-au urât Doamne, eu cu ură nedreaptă, i-am urât!
Şi pe cei ce Te-au batjocorit pe Tine, neprieteni mi s-au făcut mie!”
Deci nu trebuie să urâm, pentru că nici Dumnezeu nu urăşte!
Dumnezeu l-a facut pe om cu voie de sine stăpânitoare, şi l-a lăsat în mâna sfatul său, să facă ori bine, ori rău!
Omul alege!
Pentru că Sfântul Ioan Damaschin, spune aşa:
„Dumnezeu, îi poate pierde pe păcatoşi, dar nu îi pierde, pentru că nu urăşte omul, urăşte doar păcatul!”

Să iert? Nu pot!

Vine odată la mine un prieten al meu și-mi spune: „Sânt foarte mâhnit. Sufletul îmi este rănit de moarte de jignirile pe care mi le-au adus apropiații mei. Nu le pot ierta asta! Îmi voi cere dreptul. Îi voi da în judecată…”

După ce l-am ascultat, am încercat să-l liniștesc și să-i schimb starea sufletească, i-am amintit cât de mult au fost ocărâți și defăimați bineplăcuții sfinți ai lui Dumnezeu și cum ei, deși pătimeau pe nedrept, toate cu bărbăție le-au răbdat; că trebuie și noi să răbdăm, cu atât mai mult cu cât sufletele noastre sânt plinede păcate; că, dacă iertăm, și pe noi ne va ierta Dumnezeu – și altele asemenea. I-am spus că din răbdarea jignirilor nedrepte avem mare folos, și ca o întărire a acestui fapt i-am citit din „Carte de îndrumare în viața duhovnicească” următoarea pildă ziditoare:

Un bătrân locuia la chiliile pustnicești, afară de Alexandria, și era bătrânul foarte iute, puțin la suflet și nerăbdător. Deci, auzind despre dânsul un călugăr mai tânăr, a făcut legământ cu Dumnezeu, zicând: „Doamne, pentru toate păcatele pe care le-am făcut în lume, voi merge și voi petrece cu bătrânul, și-i voi sluji și-l voi odihni.”Deci, îl ocăra bătrânul ca pe un câine în toate zilele. Dumnezeu, văzând smerenia și răbdarea fratelui după șase ani de supunere către bătrânul, i-a arătat în somn un înger care ținea o hârtie mare, jumătate ștearsă și jumătate scrisă. Și îi arăta fratelui hârtia, zicând:

„Iată, jumătate din datoriile tale le-a curățit Stăpânul Dumnezeu,silește-te și pentru celelalte!”

Și era alt bătrân, duhovnicesc după viețuire, locuind aproape de el, care știa cele despre fratele și auzea totdeauna cum îl ocăra bătrânul și-l necăjea cu nedreptate și cum acesta îi punea lui metanie, iar bătrânul nu făcea pace cu el. Întâlnindu-l pe fratele, acest duhovnic bătrân l-a întrebat: „Ce este, fiule, cum a trecut ziua de astăzi? Oare am dobândit ceva, oare am șters de pe hârtie ceva?”

Fratele, cunoscând că bătrânul este om al Duhului, n’a ascuns tainele sale, ci i-a răspuns:

„Da, părinte, astăzi ne-am ostenit puțin.” Și dacă cândva trecea vreo zi în care nu ar fi fost ocărît, sau n’ar fi fost scuipat, sau n’ar fi fost izgonit de bătrân, se ducea seara la bătrânul cel de aproape și zicea, plângând: „Vai mie, părinte, că rea mi s’a făcut mie ziua de astăzi; căci nu am dobândit nimic, ci în odihnă am petrecut-o.” După alți șase ani, a adormit fratele, și mărturisea bătrânul cel duhovnicesc că l-a văzut pe el stând împreună cu mucenicii și rugându-se lui Dumnezeu pentru bătrânul lui, cu multă îndrăzneală, și zicând:

„Doamne, precum m’ai miluit pe mine prin acela, miluiește-l și pe el pentru îndurările tale cele multe și pentru mine, robul tău!” și după patruzeci de zile l-a luat la sine și pe bătrânul în locul cel de odihnă…

Când am terminat de citit prietenului meu această povestire, am așteptat să văd cum va reacționa. A fost mișcat până la lacrimi și a zis: „Într’adevăr, cât de mari au fost Sfinții Părinți! Câtă răbdare au avut!”

Iar eu i-am spus: „Iată, dragul meu, calea spre mântuire și pentru tine: iartă celor ce te-au defăimat, și Dumnezeu te va ierta și pe tine!” Atunci el dintr’odată, ca ars, și-a amintit și a strigat: „Să iert? Nu pot! M’au necinstit în chip îngrozitor! Îmi voi cere dreptul! Îi voi da în judecată!…” Cu aceste cuvinte pe buze, a plecat…

Nu facem, oare, noi toți, iubiți cititori, precum acest prieten? Câtă vreme citim în cămăruța noastră caldă și tihnită despre nevoințele marilor oameni bineplăcuți lui Dumnezeu, sântem mișcați până la lacrimi. Văzând răbdarea lor, plângem cu umilință. Când auzim predici frumoase despre ei, ni se înmoaie sufletele. Însă de îndată ce am ieșit afară în viață și ne întâlnim cu vreun dușman sau cu cineva cu care ne-am certat aseară, îi întoarcem spatele și nu-l putem ierta.

Ce folos avem din toată cunoștința noastră despre cum trebuie să ne purtăm și despre cum s’au purtat sfinții în astfel de cazuri, dacă nu facem ca ei?!

Extras din Arhimandritul Serafim Alexiev, Viața duhovnicească a creștinului ortodox, Editura Predania, București 2010
21

SURSA