Video

Numai atunci când ierţi oamenilor greşelile şi Dumnezeu îţi iartă ţie!

Duminica iertării! Numai atunci când ierţi oamenilor greşelile şi Dumnezeu îţi iartă ţie! Dar… Trebuie să facem o diferenţă!
Nu ai nici un păcat înaintea lui Dumnezeu, dacă ţii la distanţă un om care ţi-a făcut o dată rău, şi nu ţi l-a putut face până la capăt! Tot aud la spovedit:
– Părinte, nu mă pot împăca cu vecinul, pentru că noi am avut un proces!
– Care a fost baza procesului?
– O moşie!
– Dacă s-a terminat, dă-i „Bună Ziua!”. Dar în momentul în care problema stă altfel:
– Părinte, a încercat să mă bage la puşcărie!
Ei, aici se schimbă lucrurile! Pentru că aici, a atentat la libertatea ta. Acolo nu mai este vorba de gard sau de căruţă, ci de viaţa ta interioară şi personală.
Lucru pe care nici Dumnezeu nu-l face!
Pe un om de acesta, nu-l urăşti, dar îl ţii în banca lui la distanţă.
Eşti obligat să te rogi pentru duşmanul tău, dar asta nu înseamnă, că tu mai eşti obligat să te pupi cu el, sau să îl strângi în braţe.
Niciodată nu cere Dumnezeu asta!
Dumnezeu cere omenie! : „Să faceţi oamenilor ceea ce doriţi să vă facă Dumnezeu vouă!”
Dar când un om greşeşte împotriva evidenţei, se aplică acea vorbă:
„Spune-mi cu cine te însoţeşti, ca să îţi spun cine eşti!”
Pentru că în Scriptură este scris aşa:
„Pe cei ce Te-au urât Doamne, eu cu ură nedreaptă, i-am urât!
Şi pe cei ce Te-au batjocorit pe Tine, neprieteni mi s-au făcut mie!”
Deci nu trebuie să urâm, pentru că nici Dumnezeu nu urăşte!
Dumnezeu l-a facut pe om cu voie de sine stăpânitoare, şi l-a lăsat în mâna sfatul său, să facă ori bine, ori rău!
Omul alege!
Pentru că Sfântul Ioan Damaschin, spune aşa:
„Dumnezeu, îi poate pierde pe păcatoşi, dar nu îi pierde, pentru că nu urăşte omul, urăşte doar păcatul!”

Putem schimba oamenii prin propriul nostru exemplu

Dacă te schimbi pe tine însuţi, devii un exemplu viu pentru persoana pe care vrei să o schimbi.

Maică, atunci când vedem că o persoană greşeşte cu ceva, cum putem să schimbăm acel lucru?

Maica Gavrilia: Este o mare greşeală să credem că putem schimba o persoană prin simpla noastră încercare. Acest lucru nu se va întâmpla niciodată. Se poate face prin exemplul propriei tale vieţi. Nu se poate realiza niciodată sau foarte rar prin efort, vorbind, purtând discuţii în contradictoriu şi aşa mai departe. Schimbarea va avea loc atunci când rânduieşte Dumnezeu. Dacă te schimbi pe tine însuţi, devii un exemplu viu pentru persoana pe care vrei să o schimbi, dacă devii idealul său şi aceasta vede că eşti fericit, atunci se va întâmpla. Este foarte bine să ne rugăm pentru cineva, dar nu trebuie să încercăm să schimbăm acea persoană. Schimbarea stă numai în mâna lui Dumnezeu.

El are un plan pentru viaţa fiecăruia. Pentru toţi oamenii. Suntem liberi, dar ceea ce nu ştim este că El ştie ce vom face. Pentru că El ştie totul. Dumnezeu ştie fiecare pas al vieţii noastre până în ultimul moment. Noi nu ştim.

Şi dacă am încerca mai mult să ne unim cu Dumnezeu, atunci nu ar trebui să facem nimic, pentru că am deveni automat un exemplu pentru cei pe care ne-am dori să-i vedem mergând pe Calea Lui. Este firesc totuşi ca tu, atât de tânără şi cu atâta dragoste pe care Dumnezeu a sădit-o în inima ta, să nu poţi înţelege cel puţin la început, să te simţi dezamăgită şi să spui Ce situaţie! Atât de mult efort şi totuşi niciun rezultat!. Dar te-ai gândit vreodată că Dumnezeu spune acelaşi lucru despre noi? Am iertat de atâtea ori, am arătat îndurare de nenumărate ori… Şi totuşi…

Următorul pas ar trebui să fie rugăciunea. Fără a judeca acea persoană.

(Maica Gavrilia. Asceta iubirii, Editura Episcopiei Giurgiului, 2014, pp. 245-246)

SURSA

Ce nu este iertarea?

Când suntem răniţi de atitudinea sau fapta cuiva, avem o serie de reacţii de apărare prin care căutăm să ne protejăm de durere. Sunt reacţii deprinse încă din fragedă pruncie, când o rană era un atentat la supravieţuirea însăşi, iar durerea resimţită ne părea mortală.

Durerea provocată de ceilalţi ne direcţionează automat, ca un macaz, pe un drum cu mai multe staţii a cărui destinaţie finală este o fortăreaţă. Dincolo de zidurile acestei fortăreţe noi credem, sau, mai bine zis, copilul credea că nu mai poate fi rănit pentru că nu mai suntem atât de vulnerabili. Suntem invincibili, ca piatra.

Prima staţie pe acest drum e aceea în care dăm vina pe cel care ne-a rănit. Ne orientăm întreaga energie spre fapta reprobabilă de care poate că nici nu-l credeam în stare pe celălalt (că am fi fost mai vigilenţi, nu-i aşa?!) şi trăim furia gândului „cum a putut să-mi facă aşa ceva?“, care se derulează în mintea noastră ca zgomotul monoton al roţilor de tren, într-un ritm sacadat şi repetitiv.

A doua staţie în care oprim e aceea în care hotărâm automat că avem dreptate şi e datoria noastră să ne apărăm această dreptate. În definitiv, celălalt a greşit şi trebuie să ne dea socoteală pentru ofensa adusă.

A treia staţie e deja disperarea cu norul gândurilor de răzbunare pe care poate că nu le punem în aplicare pentru că suntem buni creştini.

În a patra staţie descoperim că suntem prea mândri să cedăm. De ce am ceda, când avem dreptate?! Asta ar însemna să pierdem o bătălie. Aşa că preferăm să ajungem la destinaţie, în staţia resentimentelor, o staţie în care, invariabil, sufletul nostru, încărcat cu ele, se întunecă şi se slăbeşte, şi unde credeam că vom deveni invincibili descoperim că ajungem mai înăspriţi. Şi într-o primă fază, chiar confundăm împietrirea inimii cu tăria de caracter, crezându-ne deci mai puternici. Este un drum urât, dar e singurul pe care-l cunoaştem şi l-am repetat de multe ori în viaţa noastră.

Nu aşteptaţi să vă copleşească sentimentul iertării

Vine însă momentul în care acest drum nu ni se mai pare o soluţie. Începem să conştientizăm că deşi avem satisfacţia de a fi fost mai tari şi ne-am făcut dreptate, totuşi asta nu prea ne foloseşte. Şi începem să ne gândim la iertare. A ierta pe cineva care ne-a rănit e unul dintre cele mai dificile lucruri pe care îl avem de făcut. Chiar dacă înţelegem importanţa iertării, chiar dacă ştim şi vedem pe propria piele că resentimentele ne erodează fiinţa tocmai din miezul ei, totuşi a ierta e uneori chiar imposibil. Şi de multe ori această imposibilitate e dată şi de o percepţie neclară ori distorsionată a ceea ce ar însemna iertarea. Există multe informaţii cu privire la iertare şi la importanţa ei, dar să vedem şi câteva idei referitoare la ce nu este iertarea.

Mai întâi, să înţelegem că iertarea nu este un sentiment. Dacă aşteptaţi să simţiţi cum vă copleşeşte sentimentul iertării pentru a-l ierta pe cel ce v-a rănit, să ştiţi că nu se va întâmpla acest lucru. Iertarea nu e nici sentiment şi nu e nici un simplu act de voinţă, ci un proces îndelungat, e de învăţat a apuca pe un alt drum în prezenţa durerii.

Apoi, avem de reţinut că a ierta nu înseamnă că nu ne doare ori că n-am fost răniţi. Afişarea unei mimici angelice în vreme ce sufletul nostru moare în interior nu e iertare. Dacă suntem atenţi la viaţa Mântuitorului, vom vedea că Acesta nu e ceea ce s-ar zice un prefăcut. El a lăcrimat (Ioan 11, 35) şi S-a întristat (Matei 26, 38). A fi creştin nu înseamnă a nega că te doare că altcineva, prin alegerile sale cel puţin neatente, dacă nu chiar intenţionat agresive, ţi-a trădat încrederea, ţi-a rănit sufletul, te-a lovit. Şi ai nevoie să recunoşti această rană cauzată de cineva. A ierta nu înseamnă a spune că ce a făcut acea persoană este în regulă. Multe persoane resping iertarea pentru că seamănă din depărtare cu a rămâne ofensat. Natura noastră umană vrea ca cel care ne-a rănit să sufere. Iertarea nu înseamnă să pretindem că e minunat ce ni s-a făcut.

Iertarea nu e un eveniment care se întâmplă doar o dată în viaţă

Iertarea nu înseamnă să avem automat încredere în persoana care ne-a greşit. Sau, mai bine zis, putem avea deplină încredere că ne-ar putea răni din nou. După o trădare, încrederea se va recâştiga în timp, ca urmare a recunoaşterii greşelii şi a actelor reparatorii, nu e un drept pe care-l acordăm ofensatorului. Iertarea nu înseamnă că acea persoană va intra necondiţionat înapoi în viaţa sau inima noastră, de ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ba chiar s-ar putea foarte bine să nu se mai restabilească relaţia de încredere ori de prietenie. Pot exista persoane pe care le-am iertat dar tot nu mai avem încredere în ele datorită perpetuării aceluiaşi mod de viaţă sau comportament care a dus şi iniţial la apariţia situaţiei neplăcute. Cineva căruia îi pare rău cu adevărat de ofensa pe care ne-a adus-o nu va face remarci cu privire la obligaţia creştinului de a ierta şi nici nu va căuta să-şi justifice vina prin a ne face pe noi să ne simţim vinovaţi, ci acceptă responsabilitatea pentru ofensa adusă şi acceptă şi consecinţele alegerilor nefericite.

Un penultim aspect cu privire la ce nu este iertarea se referă la responsabilitate. Iertarea nu înseamnă că cel care a greşit nu mai e responsabil pentru fapta făcută şi că nu-şi va mai plăti datoria. Nu înseamnă lipsă de iubire a lăsa pe cineva să suporte consecinţele faptelor sale. Dimpotrivă, poate fi un gest de iubire mai profundă, pentru că îl poate duce pe cel care a adus ofensa la pocăinţă, la întoarcere de pe o cale vătămătoare şi pentru alţii, dar şi pentru el. Tolerarea unui soţ cu un comportament abuziv căruia aparent îi pare rău de ce a făcut, dar în continuare se poartă la fel nu-l va ajuta pe acesta să facă vreo schimbare benefică în viaţa lui. În acest caz, o atitudine fermă de ferire din raza de acţiune până la semne reale de schimbare a vieţii abuzatorului este mai indicată pentru binele tuturor celor implicaţi.

În acelaşi timp, nu uitaţi că iertarea nu e un eveniment care se întâmplă doar o dată în viaţă. Cei care ne sunt aproape pot să ne rănească în mod repetat, iar acest lucru ne va duce în situaţia de a învăţa cum să iertăm de mai multe ori.

Cea mai bună cale spre iertare e să recunoaştem că noi avem nevoie de ea. Să fim oneşti cu noi şi cu Domnul, indiferent cât de furioşi am fi. Să-L rugăm să ne lumineze pentru a vedea perspectivele nesănătoase pe care le avem cu privire la iertare. Arătându-ne lui Dumnezeu în durerile noastre, în rănile noastre, provocate de noi înşine sau de cei din jur, vom fi din ce în ce mai capabili să discernem ce este şi ce nu este iertarea. Zidurile vor cădea, iar noi nu vom mai fi împietriţi şi imposibil de rănit, ci dimpotrivă, mai vulnerabili poate, doar că nu vom mai trăi singuri durerea, ci cu El. Iar El este puterea, tăria şi ajutorul nostru, El e cetatea noastră de scăpare şi El e Cel care ne ţine în viaţă pentru că El este Viaţa.

SURSA

Să iert? Nu pot!

Vine odată la mine un prieten al meu și-mi spune: „Sânt foarte mâhnit. Sufletul îmi este rănit de moarte de jignirile pe care mi le-au adus apropiații mei. Nu le pot ierta asta! Îmi voi cere dreptul. Îi voi da în judecată…”

După ce l-am ascultat, am încercat să-l liniștesc și să-i schimb starea sufletească, i-am amintit cât de mult au fost ocărâți și defăimați bineplăcuții sfinți ai lui Dumnezeu și cum ei, deși pătimeau pe nedrept, toate cu bărbăție le-au răbdat; că trebuie și noi să răbdăm, cu atât mai mult cu cât sufletele noastre sânt plinede păcate; că, dacă iertăm, și pe noi ne va ierta Dumnezeu – și altele asemenea. I-am spus că din răbdarea jignirilor nedrepte avem mare folos, și ca o întărire a acestui fapt i-am citit din „Carte de îndrumare în viața duhovnicească” următoarea pildă ziditoare:

Un bătrân locuia la chiliile pustnicești, afară de Alexandria, și era bătrânul foarte iute, puțin la suflet și nerăbdător. Deci, auzind despre dânsul un călugăr mai tânăr, a făcut legământ cu Dumnezeu, zicând: „Doamne, pentru toate păcatele pe care le-am făcut în lume, voi merge și voi petrece cu bătrânul, și-i voi sluji și-l voi odihni.”Deci, îl ocăra bătrânul ca pe un câine în toate zilele. Dumnezeu, văzând smerenia și răbdarea fratelui după șase ani de supunere către bătrânul, i-a arătat în somn un înger care ținea o hârtie mare, jumătate ștearsă și jumătate scrisă. Și îi arăta fratelui hârtia, zicând:

„Iată, jumătate din datoriile tale le-a curățit Stăpânul Dumnezeu,silește-te și pentru celelalte!”

Și era alt bătrân, duhovnicesc după viețuire, locuind aproape de el, care știa cele despre fratele și auzea totdeauna cum îl ocăra bătrânul și-l necăjea cu nedreptate și cum acesta îi punea lui metanie, iar bătrânul nu făcea pace cu el. Întâlnindu-l pe fratele, acest duhovnic bătrân l-a întrebat: „Ce este, fiule, cum a trecut ziua de astăzi? Oare am dobândit ceva, oare am șters de pe hârtie ceva?”

Fratele, cunoscând că bătrânul este om al Duhului, n’a ascuns tainele sale, ci i-a răspuns:

„Da, părinte, astăzi ne-am ostenit puțin.” Și dacă cândva trecea vreo zi în care nu ar fi fost ocărît, sau n’ar fi fost scuipat, sau n’ar fi fost izgonit de bătrân, se ducea seara la bătrânul cel de aproape și zicea, plângând: „Vai mie, părinte, că rea mi s’a făcut mie ziua de astăzi; căci nu am dobândit nimic, ci în odihnă am petrecut-o.” După alți șase ani, a adormit fratele, și mărturisea bătrânul cel duhovnicesc că l-a văzut pe el stând împreună cu mucenicii și rugându-se lui Dumnezeu pentru bătrânul lui, cu multă îndrăzneală, și zicând:

„Doamne, precum m’ai miluit pe mine prin acela, miluiește-l și pe el pentru îndurările tale cele multe și pentru mine, robul tău!” și după patruzeci de zile l-a luat la sine și pe bătrânul în locul cel de odihnă…

Când am terminat de citit prietenului meu această povestire, am așteptat să văd cum va reacționa. A fost mișcat până la lacrimi și a zis: „Într’adevăr, cât de mari au fost Sfinții Părinți! Câtă răbdare au avut!”

Iar eu i-am spus: „Iată, dragul meu, calea spre mântuire și pentru tine: iartă celor ce te-au defăimat, și Dumnezeu te va ierta și pe tine!” Atunci el dintr’odată, ca ars, și-a amintit și a strigat: „Să iert? Nu pot! M’au necinstit în chip îngrozitor! Îmi voi cere dreptul! Îi voi da în judecată!…” Cu aceste cuvinte pe buze, a plecat…

Nu facem, oare, noi toți, iubiți cititori, precum acest prieten? Câtă vreme citim în cămăruța noastră caldă și tihnită despre nevoințele marilor oameni bineplăcuți lui Dumnezeu, sântem mișcați până la lacrimi. Văzând răbdarea lor, plângem cu umilință. Când auzim predici frumoase despre ei, ni se înmoaie sufletele. Însă de îndată ce am ieșit afară în viață și ne întâlnim cu vreun dușman sau cu cineva cu care ne-am certat aseară, îi întoarcem spatele și nu-l putem ierta.

Ce folos avem din toată cunoștința noastră despre cum trebuie să ne purtăm și despre cum s’au purtat sfinții în astfel de cazuri, dacă nu facem ca ei?!

Extras din Arhimandritul Serafim Alexiev, Viața duhovnicească a creștinului ortodox, Editura Predania, București 2010
21

SURSA

Iertarea aproapelui – între virtute și slăbiciune

arhim. Mihail Daniliuc

Ca să putem uita definitiv vătămătoarele fapte sau vorbe ce ne-au lezat trebuie să ne asumăm o luptă lăuntrică, o răstignire a poftei filistine de răzbunare, a ispitei de a riposta la răutate cu răutate. Ce-i drept, nu-ţi vine ușor să-i ierți pe cei care, poate, ți-au distrus viața. Dar, dacă Domnul a cerut aceasta, cu siguranță că se poate împlini, căci El nu a împovărat ființa umană cu imperative utopice. Iar dacă, la început, nu reușim să îndeplinim porunca, să-L rugăm pe Hristos să ne ajute.

Adesea suntem puși în situația neplăcută să asistăm la o ceartă între cunoscuți ori chiar noi înșine să fim implicați într-o neînțelegere cu cineva sau chiar să mediem un conflict, o tensiune apărută între cei apropiați. Astfel de conflicte pot da naștere la simțăminte de ură, răzbunare și dispreț, rupând comuniunea dintre oameni. Însă mulți nu înțeleg că iertarea aproapelui este o condiție sine qua non pentru dobândirea mântuirii, interpretându-o mai degrab ca o slăbiciune ori chiar o lipsă de demnitate. De aceea se impune o cunoaștere clară și concisă a  soluției la întrebarea: de ce trebuie să iert? Un răspuns simplu ar fi: fără iertare nu putem dobândi mântuirea, explicație dată de Însuși Mântuitorul Hristos. Dacă ne amintim de Predica de pe Munte (Matei cap. 5-7), Hristos învaţă că nu se cade să-ţi aduci darul la altar decât după ce te-ai împăcat cu semenul tău. Postul, ne învață părinții filocalici, este nu doar o jertfă, ci și un dar. Așa ne explicăm de ce se mai numește și zeciuială.  Însă, ofranda ascezei, nevoinței noastre, nu poate fi primită de Cerescul Tată fără a împlini condiția evanghelică a darului, adică împăcați cu semenii noștri. Din acest motiv Biserica ne cere în mod explicit la debutul postului să iertăm orice am avea asupra cuiva.

Cum să iert pe cel ce mi-a distrus viața?

Neiertând celor ce ne greșesc nici Dumnezeu nu ne iartă, dar nici faptele noastre cele bune nu le primeşte, fapt confirmat de spusele Mântuitorului: „de nu veți ierta din inimă fratelui, nu veți fi iertați” (Matei 18, 35). Ce presupune iertarea din inimă? Părinții duhovnicești ne învață că ea nu trebuie să fie o simplă declarație, formală ori conjuncturală. „Iartă-mă și Dumnezeu să te ierte!” implică o participare totală a ființei omenești în a șterge răul sau supărarea din toată ființa. Iertarea adevărată trebuie să coboare în suflet iubirea și puterea de a ne ruga pentru cei ce ne-au săvârșit sau ne-au dorit răul.Ca să putem uita definitiv vătămătoarele fapte sau vorbe ce ne-au lezat  trebuie să ne asumăm o luptă lăuntrică, o răstignire a poftei filistine de răzbunare, a ispitei de a riposta la răutate cu răutate. Ce-i drept, nu-ţi vine ușor să-i ierți pe cei care, poate, ți-au distrus viața. Dar, dacă Domnul a cerut aceasta, cu siguranță că se poate împlini, căci El nu a împovărat ființa umană cu imperative utopice. Iar dacă, la început, nu reușim să îndeplinim porunca, să-L rugăm pe Hristos să ne ajute. La ceea ce noi nu izbutim, să-L chemăm pe El să pună umărul, ca să trecem peste piatra de poticneală. Numai așa vom simţi cum sufletul nostru înviază din legăturile păcatelor, ale egoismului şi mândriei căci, iertarea sinceră a greşelilor altora întrezărește o șlefuire a sufletului nostru după iubirea milostivă a Domnului nostru Iisus Hristos. Să-I cerem Lui să ne dăruiască puterea sau virtutea de a ierta pe alţii aşa cum Dumnezeu ne iartă pe noi.

Poate ați observat că în Rugăciunea Domnească rugămintea iertării păcatelor, urmează imediat după ce am cerut „pâinea noastră  cea spre  ființă”. Acest lucru nu este întâmplător, deoarece pentru a merita zilnic pâinea e necesar ca să ne spălăm zilnic de păcate, aşa cum ne spălăm înainte de masă. Iertarea aproapelui este la îndemâna noastră şi ea constituie profilaxia şi terapeutica sufletului, în vederea mântuirii, fiind totodată  una dintre cele mai uşoare posibilităţi pe care ni le oferă  Dumnezeu pentru izbăvire. Iertarea acordată semenului va aduce sufletului omenesc pacea şi bucuria, pe măsură să-i împlinească menirea devenirii sale ca persoană ce poartă în sine tendinţa spre comuniune, în scopul afirmării în lume a valorilor morale şi sociale. În măsura în care fiecare iartă fratelui său din inimă, aşa cum iartă Dumnezeu, în aceeaşi măsură iertarea, la care Tatăl Ceresc are întotdeauna iniţiativa şi întâietatea, se împlineşte în comunitate şi în fiecare dintre cei care o împărtăşesc fraţilor lor. Numai  trăind această părtăşie a iertării descoperim profunzimea cererii din Tatăl Nostru.

Din iertarea  adevărată, recomandată evanghelic de către Mântuitorul Iisus Hristos, trebuie să lipsească cu desăvârşire orice formă de rău, dar şi răzbunarea. În această categorie, intră  cei care uită toate greşelile, nedreptăţile, ranchiuna, adversitatea şi ura, făcând loc în sufletele lor căldurii şi strălucirii iubirii.

Aşadar, prin iertarea aproapelui din inimă Dumnezeu ne oferă  mai multe daruri: iertarea păcatelor; primirea faptelor noastre cele bune; agonisirea mântuirii. Iertarea este un dar, este generozitate infinită, căci reflectă supranaturalul în relaţiile dintre oameni. Cei implicaţi în acest act, sunt prin iertare în raporturi noi. Dumnezeu a înnoit firea umană iertând, iar omul când iartă îl imită pe Dumnezeu. Prin păcat el slăbeşte şi se degradează, iar prin iertare se înalţă, învie.

Duminica iertării

Acum înțelegem mai bine de ce în duminica dinaintea Postului Mare ni se cere în mod explicit să iertăm, deslușind totodată logica unei rânduieli unice în tot anul liturgic. În mănăstiri, la slujba vecerniei, în duminica lăsatului sec de brânză, se adună toată obștea și după ce starețul citește rugăciunea de dezlegare și de începere a postului își cere iertare întregii obști, urmând ca viețuitorii să-și ceară reciproc iertare zicând fiecare: „iartă-mă părinte sau frate și Dumnezeu să te ierte”! De la această tradiție din chinovii duminica izgonirii lui Adam din Rai se mai numește „a iertării.”

Cum se pot folosi de mântuitoarea datină de mănăstire credincioșii? La parohii nu prea se săvârșește vecernia respectivă, iar dacă unii preoți țin a o face, nu toți membrii comunității sunt prezenți. Cred că ar trebui să folosească orice prilej sau orice mijloc de comunicare pentru a-și cere iertare. La serviciu, la școală, oriunde, fără vicleșug, fără urmă de formalism,  un „iartă-mă!” rostit din inimă poate aduce o reparație substanțială multor relații  interpersonale degradate din pricina orgoliilor, ispitelor sau a multor uneltiri diavolești, dar înainte de toate ar îndupleca pe Dumnezeu să ne ierte tot ceea ce am greșit.

SURSA

Foloasele desei spovedanii

Cu cât mergem mai des și mai bine pregătiți la spovedanie, cu atât foloasele sufletești sunt mai mari.

Cele cinci foloase ale desei spovedanii sunt:

1. Primul folos al desei spovedanii este că, precum pomii, care se smulg des şi se răsădesc, nu pot să prindă rădăcină adâncă în pământ, aşa şi obiceiurile cele rele şi deprinderile păcătoase, prin mărturisire deasă, nu pot prinde rădăcini adânci în inima celui ce se mărturiseşte. Sau, precum un pom bătrân şi mare nu se poate tăia numai cu o lovitură de secure, aşa şi un obicei sau deprindere veche a păcatului, numai cu o singură durere a inimii nu se poate scoate şi dezrădăcina uşor.

2. Omul ce se spovedeşte des ţine minte uşor greşelile făcute de la ultima spovedanie; pe când cel ce se mărturiseşte rar, cu anevoie poate să-şi aducă aminte de toate câte a făcut. Astfel, multe din păcate rămân nespovedite şi, prin urmare, neiertate. Pentru acea diavolul i le aduce aminte în ceasul morţii, dar fără folos, căci i se leagă limba şi nu le mai poate mărturisi.

3. Cel ce se mărturiseşte des, chiar dacă i s-ar întâmpla să cadă într-un păcat de moarte, îndată aleargă şi se mărturiseşte şi intră în harul lui Dumnezeu, căci nu suferă să aibă pe conştiinţă greutatea păcatului, fiind deprins a se curăţi des prin spovedanie.

4. Al patrulea folos este că pe unul ca acesta îl află moartea curăţit şi în harul lui Dumnezeu şi având mare nădejde de mântuire. După mărturia Sfântului Vasile cel Mare, diavolul merge totdeauna la moartea drepţilor şi a păcătoşilor, căutând să afle pe om în păcate spre a-i lua sufletul (Tâlcuire la Psalmul 70). La cei ce se mărturisesc des şi curat nu poate afla nimic, deoarece s-au mărturisit, luând dezlegare pentru păcate.

5. Cel din urmă folos al mărturisirii dese este că unul ca acesta se opreşte şi se înfrânează de la păcate, aducându-şi aminte că după puţine zile se va mărturisi din nou şi va primi canon de la duhovnic, acesta mustrându-l pentru cele făcute.

(Îndrumări duhovnicești pentru vremelnicie și veșnicie. O sinteză a gândirii Părintelui Cleopa în 1670 de capete, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2004, pp. 315-316)

SURSA

Dumnezeu nu mântuieşte pe om fără de om

Lucrarea de mântuire este o conlucrare a omului cu Dumnezeu. Dumnezeu așteaptă fiecare om să vrea să se mântuiască, dar lasă omului libertatea totală de a alege între bine și rău.

În Biserica Ortodoxă nu există predestinaţie de sus în jos, ci ea atârnă întru totul de bunăvoinţa omului.

Dumnezeu nu mântuieşte pe om fără de om. Acest adevăr îl arată marele şi dumnezeiescul Prooroc Isaia: „Şi de vor fi păcatele voastre ca mohorâciunea, ca zăpada le voi albi, iar de vor fi ca roşeala, ca lâna albă le voi face. De veţi vrea şi de Mă veţi asculta, bunătăţile pământului veţi mânca. Iar de nu veţi vrea şi nu mă veţi asculta, sabia vă va mânca pe voi, căci gura Domnului a grăit acestea” (Isaia 1, 19-20).

Dacă se face bucurie mare în Cer atunci când un păcătos se întoarce la pocăinţă, atunci cum se poate crede că Preabunul Dumnezeu ar vrea să arunce în muncă veşnică pe cei ce se întorc la pocăinţă din toată inima, şi cer de la El milă şi iertare? Cine poate gândi una ca aceasta, având mintea sănătoasă?

(Îndrumări duhovnicești pentru vremelnicie și veșnicie. O sinteză a gândirii Părintelui Cleopa în 1670 de capete, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2004, p. 214)

SURSA

Refuzul iertării sau al cererii iertării…

Doar cererea de iertare ne poate aduce pe amândoi la relaţii deschise, directe, nestânjenite. Dacă rămân în mândria mea, fără a cere iertare, nu pot apare în faţa lui Dumnezeu cu un chip deschis şi cu inimă înfrântă. 

Doar iertarea sinceră dizolvă acest corp străin din sufletul nostru şi spinul din ochii noştri. Doar atunci iubirea lui Dumnezeu ne poate da iertare. […]

Răul pe care l-am făcut altuia tulbură şi el sufletul nostru. Suntem neliniştiţi. Ne împiedică să avem în faţa celuilalt o privire directă şi limpede. La fiecare întâlnire cu el suntem stânjeniţi căci îl bănuim că păstrează în inima sa amintirea răului pe care i l-am făcut. Mândria mă împiedică să îmi curăţesc relaţiile cu el. Doar cererea de iertare ne poate aduce pe amândoi la relaţii deschise, directe, nestânjenite. Dacă rămân în mândria mea, fără a cere iertare, nu pot apare în faţa lui Dumnezeu cu un chip deschis şi cu inimă înfrântă. În spatele acestei cereri de iertare trebuie să se afle un sentiment sincer de pocăinţă.

Pocăinţa menţine o tristeţe în ochi, dar ochii în care apare această tristeţe a pocăinţei au în acelaşi timp o privire directă şi limpede. Cu această rectitudine a pocăinţei sincere trebuie să mă înfăţişez în faţa lui Dumnezeu pentru a-I cere iertare după ce i-am cerut mai înainte iertare semenului meu.

(Pr. Dumitru Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt, Ed. Deisis, Sibiu, 1995, pp. 78-79)

SURSA

Iertarea și suportarea celorlalți

Măi dragă, Eu îl iubesc și pe acela așa cum e. Dă-te de partea Mea, ca să-l iubești și tu. Eu îl iubesc așa cum este.

Bunăoară, dacă se găsește cineva în situația să dușmănească pe cineva, se găsește în situația să-l judece, pentru că este într-adevăr incorect și nu se așează deloc. Deci, îți este incomod și ție și celorlalți. Dar dacă ar zice omul așa, ar sta de vorbă cu Dumnezeu: „Măi dragă, Eu îl iubesc și pe acela așa cum e. Dă-te de partea Mea, ca să-l iubești și tu. Eu îl iubesc așa cum este. Căci de aceea îl țin în viață. Dă-te de partea Mea și lasă, nu-l mai dușmăni; Eu sunt Dumnezeu și tot Eu te țin și pe tine. Tu câte greșeli faci și ți le trec cu vederea?” Acest dialog intim, cu smerenie să se facă, și tu ești asigurat. Și răsare cu orice chip iubirea, fără de care nu se poate face nimic, chiar dacă ai da munții la o parte; chiar dacă ți-ai sfâșia trupul să ardă pentru Hristos.

(Ne vorbește Părintele Arsenie, ed. a 2-a, vol. 3, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, pp. 8-9)

SURSA

A petrece o viaţă liniştită

Oare nu socoteşti că lumea îndemnându-te să ceri cinste, bogăţie şi alte asemenea, îţi pricinueşte osteneli si mare necaz; iar Domnul poruncindu-ţi să fii sărac şi lipsit, te scapă de multe primejdii şi tulburări şi petreci viaţă liniştită?

Domnul ne porunceşte să facem lucruri uşoare şi lesnicioase, iar lumea grele şi anevoioase. Dumnezeu porunceşte să iertăm pe vrăjmaşii noştri, iar lumea ne zice să facem izbândă, pentru care cădem în multe primejdii şi suferinţe. Poţi să te veseleşti cu Stăpânul, odihnindu-te, iar tu alegi să fii mai mult cu lumea, chinuindu-te? Slujind lui Dumnezeu, câştigi două foloase; iar slujind lumii, ai îndoita osândă în Iad. Oare nu socoteşti că lumea îndemnându-te să ceri cinste, bogăţie şi alte asemenea, îţi pricinuieşte osteneli și mare necaz; iar Domnul poruncindu-ţi să fii sărac şi lipsit, te scapă de multe primejdii şi tulburări şi petreci viaţă liniştită? Dacă ai fi suferit de bunăvoie, pentru Hristos, osteneala pe care o rabzi pentru lume, ai fi trăit bucurându-te în viaţa aceasta, iar în cea viitoare ai primi fericirea cea adevărată. Şi tu te chinuieşti fără folos pentru lumea cea nerecunoscătoare, şi ea nu-ţi arată nicio mulțumire, nici vreo plată de la trup şi de la diavol, pentru că împlineşti voile lor. În cele din urmă, când te va goni lumea, vei cunoaşte marea povară şi greutatea pe care ai ţinut-o asupra ta slujind acestor trei vrăjmaşi ai tăi, şi în loc să-ţi plătească osteneala ta, se leapădă de tine și vei rămâne cu totul singur. Când doi sau trei oameni ajută altuia să ridice vreo sarcină grea, nu simte atâta greutate acel om; dar când îl lasă singur, atunci simte greutatea. Acum îţi ajută lumea, trupul şi diavolul, ca să ridici greutatea sarcinei și a relei conştiinţe; iar când va veni moartea, te lasă aceşti trei prieteni pe tine singur în focul muncilor.

Lumea căreia îi slujeşti acum cu atâta osârdie, te părăseşte în mijlocul nevoii şi te lasă în mâinile puternicului Judecător, ca să dai răspuns înfricoşat pentru toată viaţa ta. Atunci te vei teme şi te vei înfricoşa. „Înfricoşat este a cădea cineva în mâinile Dumnezeului cel viu”.

(Agapie Criteanu, Mântuirea păcătoșilor, Editura Egumenița, 2009, pp. 251-252)

SURSA