Mândria nu ne permite să ne izbăvim de patimi

„Dumnezeu ia în considerare mai mult smerenia pe care o avem, şi mai puţin osteneala pe care o depunem. Dacă avem mândrie, care aduce şi căderile, iar noi ne rugăm lui Dumnezeu să ne izbăvească de ele, iar nu de mândrie, şi El ne ascultă şi ne slobozeşte de ele, ce folos dobândim? Pentru aceasta Bunul Dumnezeu nu ne ascultă, căci multele căderi ne ajută să ne smerim.”

Odată, l-a întrebat cineva (pe părintele Paisie Aghioritul):

‒ Cum este cu putinţă, Gheronda, să nu mă mândresc când văd că îmi vin gânduri înţelepte şi mă admiră colegii mei?

‒ Cele care ne vin în creier de sus, frate, sunt de la Dumnezeu. Ale noastre sunt cele pe care le scoate creierul nostru pe nas.

A fost întrebat de un altul:

‒ De ce atunci când mă rog ca să mă slobozesc de vreo patimă sau pentru vreun cunoscut al meu, câteodată mă aude Dumnezeu, iar alteori nu, deşi mă ostenesc în rugăciune?

‒ Dumnezeu ia în considerare mai mult smerenia pe care o avem, şi mai puţin osteneala pe care o depunem. Dacă avem mândrie, care aduce şi căderile, iar noi ne rugăm lui Dumnezeu să ne izbăvească de ele, iar nu de mândrie, şi El ne ascultă şi ne slobozeşte de ele, ce folos dobândim? Pentru aceasta Bunul Dumnezeu nu ne ascultă, căci multele căderi ne ajută să ne smerim. De aceea, atunci când Dumnezeu nu ne izbăveşte de patimi, trebuie să înţelegem că avem mândrie şi va trebui să-L rugăm să ne tămăduiască mai întâi de aceasta, şi atunci toate celelalte vor pleca singure.

(Cuviosul Paisie AghioritulEpistole, Editura Evanghelismos, pp. 159-160)

SURSA

Anunțuri

De ce unii cer ani la rând ceva și Dumnezeu nu le răspunde?

Am văzut agricultori care semănau aceeaşi sămânţă, dar cu scop diferit: unul ca să-şi plătească datoriile, al doilea ca să se îmbogăţească, al treilea ca să ofere daruri, al patrulea ca să fie lăudat de trecători, al cincilea ca să provoace invidie vrăjmaşilor săi, şi al şaselea ca să nu fie judecat ca leneş.

Ceea ce ni se întâmplă sufleteşte şi trupeşte putem să întâmpinăm fie într-un mod bun, fie într-un mod rău, fie cu indiferenţă. Am văzut trei fraţi care pătimeau de aceeaşi suferinţă: primul s-a supărat, al doilea s-a arătat nepăsător, în timp ce al treilea s-a bucurat.

Am văzut agricultori care semănau aceeaşi sămânţă, dar cu scop diferit: unul ca să-şi plătească datoriile, al doilea ca să se îmbogăţească, al treilea ca să ofere daruri, al patrulea ca să fie lăudat de trecători, al cincilea ca să provoace invidie vrăjmaşilor săi şi al şaselea ca să nu fie judecat ca leneş. Deci, fie că posteşti, fie că priveghezi, fie că miluieşti, fie că slujeşti fratelui tău, îngrijeşte-te să discerni pentru care motiv de mai sus o faci.

Uneori, împreună cu apa curată scoatem şi broasca râioasă. Astfel, în multe rânduri, cultivând virtuţile, satisfacem fără să înţelegem patimile care se identifică cu ele: iubirea de străini se confundă cu îmbuibarea, iubirea cu desfrânarea, înţelepciunea cu viclenia, blândeţea cu prefăcătoria şi moleşeala, aroganţa cu tăcerea, nădejdea cu lenea, nevinovăţia cu amărăciunea.

Să nu ne mâhnim când cerem de ani de zile ceva lui Dumnezeu şi nu ne dă. Nu ne dăruieşte, fie pentru că o cerem la timpul sau modul nepotrivit, fie pentru că suntem nevrednici să primim, fie că primind, vom cădea în mândrie sau nepăsare. (Sfântul Ioan Sinaitul Scărarul)

(Glasul Sfinţilor Părinţi, traducere de Părintele Victor Mihalache, Editura Egumeniţa, 2008, pp. 133-134)

Sfântul Cuvios Ioan Scărarul

SURSA

Ce nu este iertarea?

Când suntem răniţi de atitudinea sau fapta cuiva, avem o serie de reacţii de apărare prin care căutăm să ne protejăm de durere. Sunt reacţii deprinse încă din fragedă pruncie, când o rană era un atentat la supravieţuirea însăşi, iar durerea resimţită ne părea mortală.

Durerea provocată de ceilalţi ne direcţionează automat, ca un macaz, pe un drum cu mai multe staţii a cărui destinaţie finală este o fortăreaţă. Dincolo de zidurile acestei fortăreţe noi credem, sau, mai bine zis, copilul credea că nu mai poate fi rănit pentru că nu mai suntem atât de vulnerabili. Suntem invincibili, ca piatra.

Prima staţie pe acest drum e aceea în care dăm vina pe cel care ne-a rănit. Ne orientăm întreaga energie spre fapta reprobabilă de care poate că nici nu-l credeam în stare pe celălalt (că am fi fost mai vigilenţi, nu-i aşa?!) şi trăim furia gândului „cum a putut să-mi facă aşa ceva?“, care se derulează în mintea noastră ca zgomotul monoton al roţilor de tren, într-un ritm sacadat şi repetitiv.

A doua staţie în care oprim e aceea în care hotărâm automat că avem dreptate şi e datoria noastră să ne apărăm această dreptate. În definitiv, celălalt a greşit şi trebuie să ne dea socoteală pentru ofensa adusă.

A treia staţie e deja disperarea cu norul gândurilor de răzbunare pe care poate că nu le punem în aplicare pentru că suntem buni creştini.

În a patra staţie descoperim că suntem prea mândri să cedăm. De ce am ceda, când avem dreptate?! Asta ar însemna să pierdem o bătălie. Aşa că preferăm să ajungem la destinaţie, în staţia resentimentelor, o staţie în care, invariabil, sufletul nostru, încărcat cu ele, se întunecă şi se slăbeşte, şi unde credeam că vom deveni invincibili descoperim că ajungem mai înăspriţi. Şi într-o primă fază, chiar confundăm împietrirea inimii cu tăria de caracter, crezându-ne deci mai puternici. Este un drum urât, dar e singurul pe care-l cunoaştem şi l-am repetat de multe ori în viaţa noastră.

Nu aşteptaţi să vă copleşească sentimentul iertării

Vine însă momentul în care acest drum nu ni se mai pare o soluţie. Începem să conştientizăm că deşi avem satisfacţia de a fi fost mai tari şi ne-am făcut dreptate, totuşi asta nu prea ne foloseşte. Şi începem să ne gândim la iertare. A ierta pe cineva care ne-a rănit e unul dintre cele mai dificile lucruri pe care îl avem de făcut. Chiar dacă înţelegem importanţa iertării, chiar dacă ştim şi vedem pe propria piele că resentimentele ne erodează fiinţa tocmai din miezul ei, totuşi a ierta e uneori chiar imposibil. Şi de multe ori această imposibilitate e dată şi de o percepţie neclară ori distorsionată a ceea ce ar însemna iertarea. Există multe informaţii cu privire la iertare şi la importanţa ei, dar să vedem şi câteva idei referitoare la ce nu este iertarea.

Mai întâi, să înţelegem că iertarea nu este un sentiment. Dacă aşteptaţi să simţiţi cum vă copleşeşte sentimentul iertării pentru a-l ierta pe cel ce v-a rănit, să ştiţi că nu se va întâmpla acest lucru. Iertarea nu e nici sentiment şi nu e nici un simplu act de voinţă, ci un proces îndelungat, e de învăţat a apuca pe un alt drum în prezenţa durerii.

Apoi, avem de reţinut că a ierta nu înseamnă că nu ne doare ori că n-am fost răniţi. Afişarea unei mimici angelice în vreme ce sufletul nostru moare în interior nu e iertare. Dacă suntem atenţi la viaţa Mântuitorului, vom vedea că Acesta nu e ceea ce s-ar zice un prefăcut. El a lăcrimat (Ioan 11, 35) şi S-a întristat (Matei 26, 38). A fi creştin nu înseamnă a nega că te doare că altcineva, prin alegerile sale cel puţin neatente, dacă nu chiar intenţionat agresive, ţi-a trădat încrederea, ţi-a rănit sufletul, te-a lovit. Şi ai nevoie să recunoşti această rană cauzată de cineva. A ierta nu înseamnă a spune că ce a făcut acea persoană este în regulă. Multe persoane resping iertarea pentru că seamănă din depărtare cu a rămâne ofensat. Natura noastră umană vrea ca cel care ne-a rănit să sufere. Iertarea nu înseamnă să pretindem că e minunat ce ni s-a făcut.

Iertarea nu e un eveniment care se întâmplă doar o dată în viaţă

Iertarea nu înseamnă să avem automat încredere în persoana care ne-a greşit. Sau, mai bine zis, putem avea deplină încredere că ne-ar putea răni din nou. După o trădare, încrederea se va recâştiga în timp, ca urmare a recunoaşterii greşelii şi a actelor reparatorii, nu e un drept pe care-l acordăm ofensatorului. Iertarea nu înseamnă că acea persoană va intra necondiţionat înapoi în viaţa sau inima noastră, de ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ba chiar s-ar putea foarte bine să nu se mai restabilească relaţia de încredere ori de prietenie. Pot exista persoane pe care le-am iertat dar tot nu mai avem încredere în ele datorită perpetuării aceluiaşi mod de viaţă sau comportament care a dus şi iniţial la apariţia situaţiei neplăcute. Cineva căruia îi pare rău cu adevărat de ofensa pe care ne-a adus-o nu va face remarci cu privire la obligaţia creştinului de a ierta şi nici nu va căuta să-şi justifice vina prin a ne face pe noi să ne simţim vinovaţi, ci acceptă responsabilitatea pentru ofensa adusă şi acceptă şi consecinţele alegerilor nefericite.

Un penultim aspect cu privire la ce nu este iertarea se referă la responsabilitate. Iertarea nu înseamnă că cel care a greşit nu mai e responsabil pentru fapta făcută şi că nu-şi va mai plăti datoria. Nu înseamnă lipsă de iubire a lăsa pe cineva să suporte consecinţele faptelor sale. Dimpotrivă, poate fi un gest de iubire mai profundă, pentru că îl poate duce pe cel care a adus ofensa la pocăinţă, la întoarcere de pe o cale vătămătoare şi pentru alţii, dar şi pentru el. Tolerarea unui soţ cu un comportament abuziv căruia aparent îi pare rău de ce a făcut, dar în continuare se poartă la fel nu-l va ajuta pe acesta să facă vreo schimbare benefică în viaţa lui. În acest caz, o atitudine fermă de ferire din raza de acţiune până la semne reale de schimbare a vieţii abuzatorului este mai indicată pentru binele tuturor celor implicaţi.

În acelaşi timp, nu uitaţi că iertarea nu e un eveniment care se întâmplă doar o dată în viaţă. Cei care ne sunt aproape pot să ne rănească în mod repetat, iar acest lucru ne va duce în situaţia de a învăţa cum să iertăm de mai multe ori.

Cea mai bună cale spre iertare e să recunoaştem că noi avem nevoie de ea. Să fim oneşti cu noi şi cu Domnul, indiferent cât de furioşi am fi. Să-L rugăm să ne lumineze pentru a vedea perspectivele nesănătoase pe care le avem cu privire la iertare. Arătându-ne lui Dumnezeu în durerile noastre, în rănile noastre, provocate de noi înşine sau de cei din jur, vom fi din ce în ce mai capabili să discernem ce este şi ce nu este iertarea. Zidurile vor cădea, iar noi nu vom mai fi împietriţi şi imposibil de rănit, ci dimpotrivă, mai vulnerabili poate, doar că nu vom mai trăi singuri durerea, ci cu El. Iar El este puterea, tăria şi ajutorul nostru, El e cetatea noastră de scăpare şi El e Cel care ne ţine în viaţă pentru că El este Viaţa.

SURSA

De ce întârzie răspunsul la rugăciunile mele?

 

Foto: Oana Nechifor

Oricâte rugăciuni am înălţa Domnului, este posibil ca El să nu îngăduie slobozirea noastră de vreuna dintre patimi, pentru ca să gustăm nepătimirea doar în parte: „Să nu ne mâhnim dacă, cerând ceva Domnului, rămânem multă vreme fără răspuns. Domnul a voit ca toţi oamenii să devină neîmpătimiţi. Toţi cei care cer ceva de la Dumnezeu şi nu li se dă, să ştie că asta se întâmplă desigur dintr-una din următoarele pricini: ori pentru că au cerut înainte de vreme, ori pentru că cer cu nevrednicie, ori pentru că, de li s-ar împlini, s-ar înălţa (mândri), ori pentru că, de-ar dobândi cererea lor, s-ar lenevi”. (Sfântul Ioan Scărarul)

Pe lângă toate acestea, în istoria Bisericii noastre există cazuri de nevoitori care, deşi dobândiseră nepătimirea, Îi cereau Domnului să îndepărteze această binecuvântare de la ei, pentru a se lupta cu ispititorul: „Sfântul Efrem, după ce a biruit cu harul lui Hristos toate patimile trupeşti şi sufleteşti, ca să nu se afle în afară de războaiele vrăjmaşului şi să fie osândit din pricina aceasta, cum socotea dintr-o smerenie negrăită, cerea să se ia harul nepătimirii de la el”. (Sfântul Petru Damaschinul)

Slobozirea totală sau parţială de patimi reflectă vindecarea sufletului, însănătoşirea lui, iar mintea chinuită de patimi e reînsufleţită şi înălţată la Dumnezeu: „Fericita liberare de patimi (apatheia) ridică mintea cea săracă de la pământ la cer, iar pe cerşetor îl scoală din noroiul patimilor. Iar prea lăudata dragoste îl pune alături de întâi-stătătorii poporului Domnului, de sfinţii îngeri”. (Sfântul Ioan Scărarul)

(Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința sfinților părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, pp. 357-358)

SURSA

Chipul smereniei

Cum să nu fii smerit, când de la tine nu ai nimic? Cum să te înalţi pe tine însuţi, când fără ajutorul lui Dumnezeu nimic plăcut Lui nu poţi săvârşi?

Ţine minte chipul smereniei: trupul tău este luat din pământ şi în pământ va merge iarăşi. Ai fost adus întru fiinţă din nefiinţă şi neştiut îţi este unde vei merge – unde vei fi rânduit de Dumnezeu. Nu tu însuţi te-ai adus la fiinţă şi nu știi unde te vei strămuta după fiinţarea vremelnică de aici.

Aşadar, fii smerit şi mereu grăieşte dimpreună cu Proorocul: „Doamne, nu s-a mândrit inima mea, nici nu s-au înălţat ochii mei, nici n-am umblat după lucruri mari, nici după lucruri mai presus de mine” (Psalm 130,1). Sau, după cum spune acelaşi Prooroc: „Iar eu sunt vierme şi nu om, ocara oamenilor şi defăimarea poporului” (Psalm 27,1). Cum să nu fii smerit, când de la tine nu ai nimic? Cum să te înalţi pe tine însuţi, când fără ajutorul lui Dumnezeu nimic plăcut Lui nu poţi săvârşi? Fii, aşadar, smerit, după cum ai şi fost zidit smerit de către Dumnezeu. Dumnezeu te-a zidit smerit, iar tu te înalţi! Dumnezeu nu ţi-a îngăduit ţie să faci ceva plăcut fără de El, iar tu toate ţi le socoteşti ţie – te înalţi pe tine însuţi! „Şi ce ai, pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te făleşti, ca şi cum nu l-ai fi primit?” (1 Corinteni 4, 7).

(Sfântul Dimitrie al RostovuluiAlfabetul duhovnicesc, Editura Sophia, București, 2007, p. 74)

SURSA

NICIO PATIMĂ NU ESTE MAI MARE ȘI MAI URÂTĂ ÎNAINTEA LUI DUMNEZEU DECÂT MÂNDRIA

  images3  Noi oamenii suntem în general păcătoși cu toții și greșim adeseori înaintea lui Dumnezeu. Mai puțini ating sfințenia, adică starea de despătimire a sufletului. Dar avem totuși datoria fiecare dintre noi să ne cercetăm sufletul cu atenție și să ne ridicăm din mocirla păcatului de fiecare dată și să mergem mai departe…
         Între pildele din Sfânta Scriptură la loc de mare cinste se află și pilda vameșului și a fariseului, prin care este condamnată mândria, păcatul cel dintâi comis de Lucifer și cetele care i-au urmat. Am putea înțelege prin vameș categoria oamenilor mult păcătoși, dar care prin pocăință sinceră se întorc în chip minunat la Dumnezeu. Iar prin fariseu, pe oamenii mândri, fățarnici, îndeosebi cărturarii, intelectualii vremurilor noastre, chiar unii dintre clerici și monahi, care s-au înălțat singuri pe sine, arogându-și meritele devenirii lor, căzuți în formalism și având o mândrie ascunsă sau duhul slavei deșarte.
         Niciun păcat nu este mai nesuferit înaintea lui Dumnezeu, nicio patimă nu este mai mare și mai urâtă decât mândria.


         Desigur Dumnezeu ne iubește pe toți, dorește ca toți oamenii să meargă pe calea mântuirii, dar nu se poate dobândi mântuirea sufletului fără nevoință proprie, fără credință dreaptă și fapte creștinești. Spre toți oamenii își întinde mila Lui nemărginită, dar mai puțin spre oamenii mândri. Pentru că așa cum ne mai spune Sfânta Scriptură, Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă…
         Mândria nu reprezintă altceva decât o formă a iubirii de sine, o încredere exacerbată în rațiunea și logica omenească, în propriile calități omenești fizice și psihice, în avere și relații sociale. Este aroganță permanentă însoțită de dispreț, trufie nemăsurată. Iar iubirea de sine reprezintă începutul tuturor patimilor.
         Omul mândru, fiind în esență egoist și individualist, cu nimeni nu se înțelege foarte bine, este veșnic dornic de laude și titluri, pe toți ceilalți îi bârfește, îi ponegrește și îi disprețuiește. De este ajutat, uită să mai mulțumească, dar dacă el ajută pe cineva, strigă acest lucru în gura mare ca să fie auzit de toți.
         De regulă, omul mândru nu este ortodox, adică creștin autentic. Este fie sectant, fie mason, fie ateu. Chiar dacă crede în existența lui Dumnezeu și se roagă, atitudinea lui este una de sfidare, de nepăsare și dispreț. El parcă poruncește în rugăciune lui Dumnezeu, își laudă calitățile pe care de fapt nu le are iar gândul că ar fi păcătos… este cel mai departe de el.
         Cel mândru nu poate suferi învățătura bună de la Dumnezeu. Dacă este mustrat, devine pe loc violent și provoacă scandal. Inima celui mândru nu are niciodată odihnă, pentru că vrea mult mai multe de la viață decât ceilalți și niciodată nu reușește să dobândească toate lucrurile pe care le poftește mândria lui. Tocmai de aceea sufletul lui nu are liniște și odihnă…
         O, dar câte forme nu îmbracă această cumplită boală sufletească, această patimă a mândriei!… Unul se laudă în mod deosebit cu inteligența, altul cu cultura lui, altul cu bogăția și privilegiile lui. Unii umblă topiți după slava deșartă, după faimă și onoruri. Alții devin aroganți și plini de sine, disprețuind pe toți cei din jurul lui pe care îi consideră mai prejos.
         Unele femei se împodobesc cu tot felul de haine luxoase și accesorii, cu parfumuri și cosmetice, numai ca să atragă privirile și să fie admirate. Altele fumează, deprind obiceiuri ,,moderne”, umblă îmbrăcate după modă și necuviincios și se cred emancipate…
         Fariseul din pildă se ruga și el, dar rugăciunea lui nu era o adevărată convorbire cu Dumnezeu, ci de fapt o laudă față de sine, o îndreptățire și o înșiruire a meritelor sale iar nu o implorare a îndurării divine, precum era rugăciunea vameșului. El postea și ajuta pe săraci, însă nu dintr-o simțire umană, ci doar ca să fie văzut și lăudat apoi de semeni. Fariseul nu era căzut în adulter și nici necinstit, însă în inima lui îi disprețuia pe cei care făceau astfel de păcate. Pentru această îngâmfare, el s-a întors acasă mai vinovat decât era…
         Vedem că, ceea ce îi lipsește cel mai mult fariseului este umilința și smerenia. Vedem că în opoziție cu mândria stă așadar smerenia, regina virtuților creștine. Smerita cugetare, care izvorăște din conștientizarea păcatelor și patimilor noastre, este sintetizată atât de bine în RUGĂCIUNEA INIMII, pe care este bine să o spunem cât mai des indiferent de suntem clerici sau mireni și cu gândul ațintit la Dumnezeu: ,,DOAMNE IISUSE HRISTOASE, FIUL LUI DUMNEZEU, MILUIEȘTE-MĂ PE MINE PĂCĂTOSUL!”.
         Această rugăciune a inimii ne poate preschimba viața, ne poate face să devenim mai smeriți și ne coboară în suflet pacea sfântă, pacea gândurilor și harul divin. Ea ne ajută să ne recunoaștem greutatea păcatelor și urâciunea lor. Atunci fuge mândria din inima noastră și prin umilința noastră, dobândim iertare. Pentru că pe cei smeriți, bunul Dumnezeu îi înalță… Dar este nevoie desigur și de o hotărâre statornică de îndreptare din partea noastră și străduință…

         Sfinții Părinți consideră mândria ca izvor al tuturor relelor. Sf. Ioan Gură de Aur ne spune că ,,Nimic nu este mai rău în lume decât mândria.”
         ,,Sf. Vasile cel Mare ne spune că mândria este păcatul care și numai el singur este îndeajuns ”să te facă vrăjmaș lui Dumnezeu”. Iar pricinile care îl stârnesc sunt: banii, casele luxoase, vredniciile, puterea și frumusețea trupească, înțelepciunea omenească și istețimea minții. Iar urmările acestui păcat sunt: desfrânarea, neștiința și întunecarea minții.” (…) De multe ori chiar și legătura cu un om pătimaș ne poate duce la împătimire. De aceea Sfinții Părinți atenționează: ”Mai bine să locuiești cu un leu decât cu omul mândru”. Nu locui cu omul mândru ca să nu se ridice de la tine lucrarea Sfântului Duh.”  (…)

,,Omul se eliberează complet de patimi numai atunci ”când Dumnezeu consimte”. Dar și omul trebuie să-l roage pe Dumnezeu să ridice norul patimilor ce îi acoperă sufletul. Căci Dumnezeu respectă întru totul libertatea omului și îl ajută potrivit cu rugăciunea ce o face.
         Modurile și mijloacele de vindecare. Condiția de bază pentru ca omul să înceapă nevoința pentru curățirea de patimi este să-și cunoască bine patima sa. Căci dacă nu o cunoaște nu o poate vindeca. Cel care a fost învrednicit să se vadă pe sine și să-și cunoască patimile sale, este considerat mai presus decât cel care ”s-a învrednicit să vadă îngeri”.
         Liniștea oferă omului un mare ajutor pentru a-și cunoaște patimile sale. Ea este chiar ”începutul curățirii de patimi”.
         Cunoașterea păcatelor și a patimilor este urmată de pocăință. (…) Și precum accentuează Sfântul Grigorie Palama: ”Pocăința înseamnă a urî păcatul și a iubi virtutea; este abaterea de la rău și facerea binelui”. Fără pocăință, credința nu ajută la nimic.”
         Sursa bibliografică: – Patimile și vindecarea lor, Ierom. Benedict Aghioritul, Ed. Evanghelismos, București, 2004

,,1 Acela e mândru, care ignoră atât ajutorul lui Dumnezeu, cât și neputința omenească.
2 Cea dintâi mândrie: a disprețui pe fratele.
3 Cel ce se mândrește cu darurile naturale, adicã cu mintea ascuțitã, cu ușurința priceperii, cu iuțeala judecãții și cu alte capacitãți cãpãtate fãrã muncã, acela nu va primi niciodatã darurile duhovnicești. Cãci cel ce este necredincios în cele puține va fi necredincios și plin de slavã deșartã și în cele multe (Sf. Ioan Scãrarul).
4 Dacă mândria a făcut pe unii din îngeri draci, negreșit smerenia poate face din draci îngeri.
5 De nu ești biruitor asupra păcatelor, măcar nu te mândri față de cel vinovat.
6 Este mai bunã înfrângerea cu smerenie, decât biruința cu mândrie (Patericul).
7 Este mândrie a pune pe seama ta realizările obținute și nu pe seama lui Dumnezeu.
8 Începutul mândriei e sfârșitul slavei deșarte.
9 Mândria cu fapte bune i-a pierdut pe farisei.
10 Mândria este defãimare de Dumnezeu, iar trufia este defãimare de oameni (Sf. Teofilact).
11 Mândria este iubirea de sine pânã la disprețuirea lui Dumnezeu, smerenia este iubirea lui Dumnezeu pânã la disprețuirea de sine (Fericitul Augustin).
12 Mândria este întâia nãscutã a morții. Ea a omorât pe îngeri în cer și pe Adam pe pãmânt (Sf. Grigorie Dialogul).
13 Mândria este mama viciilor, din pricina cãreia și diavolul s-a fãcut diavol, fiind înger mai înainte (Sf. Isaac Sirul).
14 Mândria este semnul lucrării lumii acesteia.
15 Mândria este semnul osândei (Evagrie Ponticul).
16 Mândria este tăgăduirea lui Dumnezeu, semnul nerodniciei, înaintemergătoarea ieșirii din minți, pricinuitoarea căderilor, izvor al mâniei, ușa fațărniciei, rădăcina hulei.
17 Nu te ridica la înãlțime, ca sã nu cazi în adâncime (Sf. Grigorie Teologul).
18 Pe cel smerit mulți îl iubesc, iar pe cel mândru și înfumurat îl urãsc chiar și oamenii care au același duh de mândrie (Avva Iacov).
19 Pe măsura mândriei va fi și măsura zdrobirii.
20 Scrisul cărților este însoțit de mândrie.
21 Slava deșartã este alungatã de lucrarea în ascuns, iar mândria de voința de a pune pe seama lui Dumnezeu toate isprãvile (Sf. Maxim Mãrturisitorul).
22 Toate pãcatele sunt urâte înaintea lui Dumnezeu, dar cel mai urâcios pãcat este mândria (Sf. Antonie cel Mare).
23 Trei gropi ne sapã nouã demonii: întâi dau lupta împotriva noastrã pentru a ne opri de a face binele; al doilea, dacã nu reușesc, cautã sã ne abatã pentru a fãptui binele fãrã Dumnezeu; dacã nici așa nu reușesc, întrebuințeazã a treia groapã: ne laudã pentru binele fãptuit, ca sã ne umflãm de mândrie (Sf. Ioan Scãrarul).
24 Trufia constã în douã neștiințe: a ajutorului lui Dumnezeu și a neputinței proprii (Sf. Isaac Sirul).
25 Tu, Doamne, Te împotrivești celor mândri. Dar ce mândrie mai mare ar putea exista decât afirmația prosteascã cã aș fi din fire ceea ce Ești Tu ? (Fericitul Augustin).
         Sursa bibliografică: – „Viața în duh filocalic” (Antologie filocalică alcatuită de Ignatie Monahul), Editată de Mănăstirea Pissiota, București, 1999

          ,,Dar păcatul slavei deşarte având multe în­făţişări, precum s-a zis, este greu de biruit. El încearcă să săgeteze pe ostaşul lui Hristos prin orice îndelet­nicire, prin glas, prin cuvânt, prin tăcere, prin lucru, prin priveghere, postiri, rugăciune, citire, linişte, până şi prin îndelunga-răbdare. Pe cel ce nu izbuteşte să-l amăgească spre slava deşartă prin scumpetea haine­lor, încearcă să-l ispitească prin îmbrăcămintea proas­tă, şi pe cel ce nu l-a putut face să se îngâmfe prin cin­ste, pe acela îl duce la nebunie prin aşa-zisa răbdare a necinstei; iar pe cel ce nu l-a putut împinge la slava deşartă pentru destoinicia în cuvânt, îl amăgeşte prin tăcere, făcându-l să-şi închipuie că a dobândit liniştea. Dacă n-a putut moleşi pe cineva prin belşugul bucate­lor, îl slăbănogeşte prin postul pe care îl ţine de dragul laudelor.

          Scurt vorbind, tot lucrul, toată îndeletnicirea dă prilej de război acestui drac viclean. Pe lângă aces­tea, el îl face pe monah să se gândească şi la preoţie, îmi aduc aminte de un bătrân, pe când petreceam în pustia ascetică. Ducându-se acesta la chilia unui frate spre cercetare, apropiindu-se de uşă l-a auzit grăind. Şi socotind bătrânul că citeşte din Scriptură, a stat să asculte, până ce a simţit că fratele îşi ieşise din minte din pricina slavei deşarte şi se hirotonisise pe sine dia­con, făcând tocmai otpustul celor chemaţi. Deci cum a auzit bătrânul acestea, împingând uşa a intrat; şi întâmpinându-l fratele i s-a închinat după obicei şi ceru să afle de la el dacă de multă vreme aşteaptă la uşă. Iar bătrânul i-a răspuns în glumă, zicând: “Acum venii, când făceai tu otpustul celor chemaţi”. Auzind fratele acestea, a căzut la picioarele bătrânului, cerându-i să se roage pentru dânsul ca să se izbăvească de rătăcirea aceasta.
           Am amintit aceasta vrând să arăt la câtă lipsă de simţire duce dracul acesta pe om. Drept aceea, cel ce vrea să se lupte desăvârşit şi să ia cununa dreptăţii de­săvârşite să se străduiască în toate chipurile să biruie această fiară cu multe capete. Să aibă pururi înaintea ochilor cuvântul lui David: “Domnul a risipit oasele ce­lor ce plac oamenilor” (Ps 52, 7). Deci nimic să nu facă uitându-se după lauda oamenilor, ci numai răsplata lui Dumnezeu să o caute. Să lepede necontenit gândurile care vin în inima lui şi îl laudă, şi să se dispreţuiască pe sine înaintea lui Dumnezeu. Căci numai aşa va pu­tea, cu ajutorul lui Dumnezeu, să se izbăvească de duhul slavei deşarte.”

           Sursa bibliografică: – Sf. Ioan Casian, “Despre cele opt gânduri ale răutăţii”, Filocalia vol.1, Editura I.B.M.B.O.R. 2008

                   SCURTĂ RUGĂCIUNE

         Doamne și Stăpânul vieții noastre, depărtează de la noi duhul îngâmfării, al neascultării de cele sfinte, al disprețuirii aproapelui și al răutății. Iar duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei dăruiește-ni-l nouă ca să iubim pe aproapele nostru și pe Tine Doamne să Te slăvim în veci. Amin.

Cu dragoste întru Hristos, nevrednicul Radu

SURSA

Izbăvirea de vorbirea de rău a altora şi de slava deşartă

De această patimă cumplită ne putem izbăvi mai ales prin sfânta rugăciune. Că auzi ce zice dumnezeiescul părinte Maxim Mărturisitorul: „Cu cât te rogi mai mult din suflet pentru cel ce te defaimă, cu atât Dumnezeu le arată adevărul celor ce se smintesc”.

– Cum ne putem izbăvi de vorbirea de rău a altora?

– De această patimă cumplită ne putem izbăvi mai ales prin sfânta rugăciune. Că auzi ce zice dumnezeiescul părinte Maxim Mărturisitorul: “Cu cât te rogi mai mult din suflet pentru cel ce te defaimă, cu atât Dumnezeu le arată adevărul celor ce se smintesc” (Filocalia vol. II, cap. 89). La fel zice şi Sfântul Isaac Sirul: “Gura nedreaptă, prin rugăciune se astupă” (Filocalia vol. X, p. 52). Să ne rugăm mai mult ca să ne izbăvim de clevetire, de osândire şi de mânia lui Dumnezeu.

– Cum poate creştinul să alunge din sufletul său slava deşartă şi mândria?

– Slava deşartă este alungată din inima omului prin lucrarea faptelor bune în ascuns, iar mândria, prin voinţa de a pune toate isprăvile faptelor bune pe seama lui Dumnezeu (Filocalia vol. II, Sfântul Maxim Mărturisitorul, p. 90). Acelaşi sfânt părinte zice: “Nu mică luptă se cere pentru a se izbăvi cineva de slava deşartă, şi se izbăveşte de aceasta prin lucrarea în ascuns a virtuţilor şi prin deasa rugăciune. Iar semnul izbăvirii de ea este a nu mai ţine minte răul făcut de cel ce te-a defăimat sau te defăimează”.

(Arhimandrit Cleopa Ilie, Arhimandrit Ioanichie Bălan, Lumina şi faptele credinţei, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, 1994, pp. 190-191)

SURSA:http://www.doxologia.ro/

Fiecare păcat se învinge prin lucrarea virtuţii care i se opune

Sfinţii Părinţi ne învaţă că fiecare păcat se învinge prin lucrarea virtuţii care i se opune. Astfel, mândria se învinge prin exersarea smereniei, ura aproapelui prin dragoste, iubirea de arginţi prin milostenie, lăcomia prin post şi cumpătare şi aşa mai departe.

Revenind la smerenia şi la simplitatea în care-i plăcea să trăiască, expresivă este şi următoarea întâmplare. Unul dintre ucenicii săi, care a ajuns la rândul său un mare duhovnic şi părinte îmbunătăţit, părintele Filotei Zervakos, îl cunoscuse încă de pe vremea în care era director al Seminarului din Atena. Apoi a plecat în armată, după care s-a călugarit. Aflând câ Sfântul Nectarie se afla de acum în Eghina, s-a hotărât să se ducă să-l mai vada, spre a-i cere şi alte sfaturi duhovniceşti.

Era o după-amiază calduroasă de vară. Sfântul Nectarie, cu rasa de lucru pe el şi cu un fes murdar de var pe cap muncea afaraă intrarea în mănăstire. Ceilalţi muncitori tocmai serviseră masa şi se odihneau undeva mai încolo, la umbră. Ajungand la mănăstire, părintele Filotei nu l-a recunoscut pe Sfântul Nectarie, aşa cum era îmbrăcat, ci a crezut ca este unul dintre monahii muncitori. Apropiindu- se de locul unde acesta muncea, ăl întreba:

E aici Preasfinţitul?

– Aici e ,răspunse Sfantul Nectarie.

– E înăuntru, în manastire?

– Da, înauntru e.

– Du-te şi spune-i că a venit un fiu de-al lui duhovnicesc, diacon,  şi că vrea să-l vadă numaidecât!

– Fie cum doriţi, răspunse şi îl invită să aştepte în camera pe care tocmai o zugravise.

După numai cinci minute se întoarse îmbrăcat cu o altă rasă, cu bastonul arhieresc şi cu crucea.

Mut de uimire, părintele Zervakos vede că acela căruia îi vorbise pe un ton atât de mândru este însăşi părintele său duhovnicesc. A îngenuncheat şi cu lacrimi a început să-şi ceară iertare pentru atitudinea lui. Şi sigur că, în bunătatea lui, Sfântul Părinte l-a iertat, l-a îmbrăţişat cu căldură şi a început din nou ca de obicei să-l îndrume cu sfaturi duhovniceşti. Apoi cuviosul Filotei l-a întrebat:

Cum voi putea, sfinţite părinte, să înving acest păcat al mândriei?

Iar sfântul i-a raspuns:

– Sfinţii Părinţi ne învaţă că fiecare păcat se învinge prin lucrarea virtuţii care i se opune. Astfel, mândria se învinge prin exersarea smereniei, ura aproapelui prin dragoste, iubirea de arginţi prin milostenie, lăcomia prin post şi cumpătare şi aşa mai departe.

A fost aşadar, o lecţie de smerenie, pe care ucenicul său nu a uitat-o niciodată.

(Diac. drd. Morlova Nicuşor, Sfântul Nectarie Taumaturgul, Editura Egumeniţa, pp. 43-44)

SURSA

E de ajuns rugăciu­nea pe care o facem acasă?

Aşa să ne măsurăm calitatea rugăciu­nii noastre: dacă ea ne duce în Casa Domnului, acolo unde El sălăşluieşte, acolo unde El însuşi vine, unde Se jert­feşte, acolo unde fraţii noştri se roagă împreună – că unde-s doi sau trei şi El este între noi – înseamnă că ne rugăm în Duhul lui Dumnezeu.

– Mulţi, pentru a nu merge la biserică, invocă faptul că slujbele sînt prea lungi, in­clusiv Sfînta Liturghie. E de ajuns rugăciu­nea pe care o facem acasă?

– Rugăciunea pe care o facem acasă este foarte bună. Dar, dacă noi nu iubim biserica, nu ştiu la ce ne foloseşte. Nu ştiu ce ne vom face noi cu rugăciunea aia de acasă. Ce înseamnă asta? Ce-ar fi însemnat: Noe îşi face corabia, şi unii se apucă şi îşi fac butoaie cu care se vor salva pentru că vine potopul. Vino şi urcă în corabie, e mai sigur. Nu faci tu cu o scîndură vapor de mîntuire, corabie dintr-o scîndură nu prea faci. Cel care nu iubeşte biserica, cel care nu iubeşte Liturghia să nu se amăgească că se roagă acasă! Nu ştiu ce duh îl învaţă pe el rugăciunea aia, dacă el nu iubeşte Liturghia. Nu poate fi aşa ceva. Cum poate fi aşa ceva? Ce rugăciune e aia? Rugăciunea, dacă este dreaptă şi făcută către Dumnezeu şi Duhul Lui îl cercetează pe om, primul loc în care îl va duce va fi biserica. „Domnul este în sălaşul Său cel sfînt” (Psalmul 10, 4). Acolo îl va duce, de se va ruga cineva drept. Dar dacă rugăciu­nea lui nu-l duce acolo, păi, iertaţi-mă, dar sînt atâţia care spun că se roagă, dar nu tot cel ce spune „Doamne, Doamne” va fi primit, ne spune Hristos.

Aşa să ne măsurăm calitatea rugăciu­nii noastre: dacă ea ne duce în Casa Domnului, acolo unde El sălăşluieşte, acolo unde El însuşi vine, unde Se jert­feşte, acolo unde fraţii noştri se roagă împreună – că unde-s doi sau trei şi El este între noi -, înseamnă că ne rugăm în Duhul lui Dumnezeu. Noi care ne-am osebit de fraţii noştri din îngîmfare, din mîndrie, din dispreţ, cum credem că-L atragem pe Cel care este blînd, smerit şi Care ne-a dat poruncă să ne iubim unii pe alţii? Niciodată n-o să vină la aşa fel de oameni rugăciunea. Dar poate veni cu o cercetare puternică, chiar aşa descoperindu-le că nu fac bine, că nu-i bun gîndul care îl au, şi să ne întoarcem, să ne întoarcem în Biserică. Acolo ne mîntuim, pentru că acum avem biserici, sla­vă Domnului, şi Dumnezeu în chip desăvîrşit Se dă tuturor celor care-L voiesc pe Dînsul. Să mergem la biserică!

(Ieromonah Savatie Baștovoi, Singuri în fața libertății, Editura Cathisma, București, 2009, pp. 111-113)

SURSA

Amestecarea faptei bune cu păcatul

Deşi nouă ni se pare că suntem virtuoşi, este posibil să fim, de fapt, în slujba diavolului, cultivând patimile.

Darul deosebirii gândurilor (discernământul) este unul din cele mai rare daruri ale harului Duhului Sfânt. Sfântul Ioan Scărarul, care a rezervat acestui subiect un întreg capitol al „Scării raiului”, ne desluşeşte sensurile lui într-un mod cât se poate de edificator: „Precum atunci când scoatem apă din fântână se întâmplă ca, fără să ne dăm seama, să scoatem şi unele animale numite broaşte, tot astfel, atunci când lucrăm virtuţile, deseori amestecăm cu dânsele în mod inconştient şi făptuirea unor patimi, ca spre pildă: lăcomia pântecelui se împleteşte cu primirea de străini, desfrânarea cu dragostea, viclenia cu dreapta judecată, răutatea cu priceperea, iar încetineala, lenevia, împotrivirea în cuvânt, prea marea încredere în dreptatea faptelor proprii şi neascultarea cu blândeţea; încrederea în ştiinţa proprie cu tăcerea; mândria cu bucuria; lenea cu nădejdea; osândirea iarăşi cu dragostea; trândăvia şi lenevia cu liniştea; asprimea cu fecioria; încrederea în sine cu smerenia”.

Câtă trezvie e necesară pentru a deosebi patimile de virtuţi, şi cu atât mai mult patimile trupeşti de cele sufleteşti! Deşi nouă ni se pare că suntem virtuoşi, este posibil să fim, de fapt, în slujba diavolului, cultivând patimile. Să fim deci atenţi la „broaştele din fântână”, care izvorăsc de obicei din patima slavei deşarte; această patimă se împotriveşte cu înverşunare ascultării şi împlinirii poruncilor dumnezeieşti.

(Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința sfinților părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, p. 303)

SURSA