Mândria nu ne permite să ne izbăvim de patimi

„Dumnezeu ia în considerare mai mult smerenia pe care o avem, şi mai puţin osteneala pe care o depunem. Dacă avem mândrie, care aduce şi căderile, iar noi ne rugăm lui Dumnezeu să ne izbăvească de ele, iar nu de mândrie, şi El ne ascultă şi ne slobozeşte de ele, ce folos dobândim? Pentru aceasta Bunul Dumnezeu nu ne ascultă, căci multele căderi ne ajută să ne smerim.”

Odată, l-a întrebat cineva (pe părintele Paisie Aghioritul):

‒ Cum este cu putinţă, Gheronda, să nu mă mândresc când văd că îmi vin gânduri înţelepte şi mă admiră colegii mei?

‒ Cele care ne vin în creier de sus, frate, sunt de la Dumnezeu. Ale noastre sunt cele pe care le scoate creierul nostru pe nas.

A fost întrebat de un altul:

‒ De ce atunci când mă rog ca să mă slobozesc de vreo patimă sau pentru vreun cunoscut al meu, câteodată mă aude Dumnezeu, iar alteori nu, deşi mă ostenesc în rugăciune?

‒ Dumnezeu ia în considerare mai mult smerenia pe care o avem, şi mai puţin osteneala pe care o depunem. Dacă avem mândrie, care aduce şi căderile, iar noi ne rugăm lui Dumnezeu să ne izbăvească de ele, iar nu de mândrie, şi El ne ascultă şi ne slobozeşte de ele, ce folos dobândim? Pentru aceasta Bunul Dumnezeu nu ne ascultă, căci multele căderi ne ajută să ne smerim. De aceea, atunci când Dumnezeu nu ne izbăveşte de patimi, trebuie să înţelegem că avem mândrie şi va trebui să-L rugăm să ne tămăduiască mai întâi de aceasta, şi atunci toate celelalte vor pleca singure.

(Cuviosul Paisie AghioritulEpistole, Editura Evanghelismos, pp. 159-160)

SURSA

Războiul cu gândurile ‒ trecutul ca vină, viitorul ca spaimă, păcatul ca ispită neîncetată

Vrăjmaşul, ca să nu fii liniştit, îţi dă tot felul de gânduri. Despre trecut, despre viitor, despre păcatele pe care le-ai putea face sau înșelări prin vise și vedenii care par a fi „de la Domnul”.

Să cunoaştem meşteşugul războiului nevăzut şi să vedem din câte părţi suntem atacaţi în lupta noastră duhovnicească de fiecare ceas şi minut.

Şi fiindcă nu tot cel ce se luptă se încununează, avem trebuinţă de mare trezvie şi grijă în toată vremea asupra luptelor celor de gând şi asupra dracilor care ne dau război, ispitindu-ne din cele opt părţi: din spate, din faţă, din stânga, din dreapta, de sus, de jos, dinăuntru şi dinafară.

Ispita din spate

Diavolul îţi aduce aminte păcatele pe care le-ai făcut înainte, ca să-ţi spurce mintea cu ele; poate ai înjurat, poate ai desfrânat, poate ai furat, şi tu te-ai lăsat de ele, dar el ţi le-aduce iar aminte.

Memoria noastră este ajutată de imaginaţie la relele pe care le-am făcut, când ne-am petrecut viaţa fără grijă şi fără paza minţii. Care-i scopul lui? Să-ţi aduci aminte de ele, poate le vei mai face. Când vezi că diavolul ţi-aduce în minte gândurile pe care le-ai părăsit şi păcatele pe care nu le-ai mai făcut, să ştii că te ispiteşte din spate, cu cele ce le-ai uitat. El nu vrea să le uiţi, el vrea să ţi le amintească, ca să te ispitească cu ele.

Ispita din faţă

Când ne tulburăm cu mintea pentru cele ce închipuim că vor veni asupra noastră, suntem ispitiţi din faţă. „Măi, am să îmbătrânesc; o să vină o boală; o să vină un război; o să vină o foamete; o să vină un potop; cutare mă pândeşte, are să-mi facă rău; o să-mi iasă înainte, o să-mi fure…”, şi începi a te tulbura cu mintea de cele care crezi tu că or să vină asupra ta. Şi te tulburi degeaba, că nimeni nu ştie ce are să fie. Dar vrăjmaşul, ca să nu fii liniştit, îţi dă tot felul de gânduri. Aceste închipuiri le aduce vrăjmaşul în mintea noastră, cu scopul de a ne tulbura şi a ne înspăimânta de cele pe care le credem că vor veni asupra noastră.

La aceste ispite, avem cuvântul Mântuitorului: „Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, că ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei”.

Ispita din stânga

De câte ori vom cunoaşte şi totuşi ne vom lăsa momiţi de el şi îl vom lucra cu mintea, cu cuvântul sau cu fapta, atunci ne ispitim din stânga. Eu ştiu că-i păcat să mănânc mult, dar mănânc mult; eu ştiu că-i păcat să beau, dar beau; eu ştiu că-i păcat să urăsc pe cineva, dar urăsc; eu ştiu că-i păcat să vorbesc de rău, dar vorbesc; eu ştiu că-i păcat să ţin minte răul, dar ţin minte; eu ştiu că-i păcat să fiu desfrânat sau să fur sau să înjur sau să fumez, dar mă las biruit şi fac aceste păcate.

Aşa suntem ispitiţi din stânga, prin chipul cel arătat al răutăţii.

Ispita din dreapta

Ispita din dreapta este de două feluri. Prima este atunci când credem în vise sau vedenii şi, crezând în ele, suntem înşelaţi de draci. Dracii se fac în chipul lui Hristos, în chipul Maicii Domnului, în chip de ierarhi, în chip de mucenici, precum zice Apostolul Pavel: „Satana se preface în chip de înger al luminii”.

Când credem în aceste năluciri şi visuri, suntem ispitiţi din dreapta. Iarăşi, este ispită din dreapta, atunci când facem fapta bună cu scop rău şi nu spre slava lui Dumnezeu, şi n-avem smerenie; când zidim pe temelie de umbră.

(Arhimandrit Ilie Cleopa, Ne vorbește Părintele Cleopa, ediția a II-a, volumul VI, Editura Mănăstirea Sihăstria, Vânători-Neamț, 2004, pp. 30-32)

SURSA

Să ne dăm toată silința, dar să nu ne îngrijorăm

Tu de ostenit, ostenește-te; însă de grija rea nu te lăsa măcinat! Aşteaptă orice reuşită de la Dumnezeu şi soarta ta în mâinile Lui încredinţeaz-o! Tot ce agoniseşti primeşte ca pe un dar din mâna Domnului şi cu nădejde neclătinată aşteaptă de la El adaos de daruri.

„Nu vă îngrijiţi.” [nu vă îngrijorați] „Dar cum să trăim? Trebuie să mâncăm, să bem, să ne îmbrăcăm.” Dar Mântuitorul nu spune: „Nu faceţi nimic”, El spune: „Nu vă îngrijiţi”, adică nu vă lăsaţi roşi de grija aceea care macină omul ziua şi noaptea, nedându-i tihnă nici o clipă. Acest fel de grijă este o boală a sufletului şi un păcat. Ea vădeşte faptul că omul s-a bizuit pe sine, iar nu pe Dumnezeu, că şi-a pierdut nădejdea în Pronia Dumnezeiască, vrea ca prin propriile osteneli să-şi rostuiască totul, să agonisească toate cele de trebuinţă, păstrând această agoniseală prin propriile mijloace; că s-a legat cu inima de avutul său şi crede că se poate culca pe el ca pe o temelie sigură; că iubirea de agoniseală l-a înlănţuit şi el nu se gândeşte decât să pună mâna pe cât mai mult; că mamona a luat în inima lui locul lui Dumnezeu.

Tu de ostenit, ostenește-te; însă de grija rea nu te lăsa măcinat! Aşteaptă orice reuşită de la Dumnezeu şi soarta ta în mâinile Lui încredinţeaz-o! Tot ce agoniseşti primeşte ca pe un dar din mâna Domnului şi cu nădejde neclătinată aşteaptă de la El adaos de daruri. Să ştii că, dacă vrea Dumnezeu, e de ajuns o clipă ca să nu mai rămână nimic din avutul celui înstărit. Totul e praf şi stricăciune. Face să te macini de griji pentru aşa ceva? Aşadar, nu vă îngrijiţi!

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă de Adrian şi Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, 2011, pp. 52-53)

SURSA

Iertarea aproapelui – între virtute și slăbiciune

arhim. Mihail Daniliuc

Ca să putem uita definitiv vătămătoarele fapte sau vorbe ce ne-au lezat trebuie să ne asumăm o luptă lăuntrică, o răstignire a poftei filistine de răzbunare, a ispitei de a riposta la răutate cu răutate. Ce-i drept, nu-ţi vine ușor să-i ierți pe cei care, poate, ți-au distrus viața. Dar, dacă Domnul a cerut aceasta, cu siguranță că se poate împlini, căci El nu a împovărat ființa umană cu imperative utopice. Iar dacă, la început, nu reușim să îndeplinim porunca, să-L rugăm pe Hristos să ne ajute.

Adesea suntem puși în situația neplăcută să asistăm la o ceartă între cunoscuți ori chiar noi înșine să fim implicați într-o neînțelegere cu cineva sau chiar să mediem un conflict, o tensiune apărută între cei apropiați. Astfel de conflicte pot da naștere la simțăminte de ură, răzbunare și dispreț, rupând comuniunea dintre oameni. Însă mulți nu înțeleg că iertarea aproapelui este o condiție sine qua non pentru dobândirea mântuirii, interpretându-o mai degrab ca o slăbiciune ori chiar o lipsă de demnitate. De aceea se impune o cunoaștere clară și concisă a  soluției la întrebarea: de ce trebuie să iert? Un răspuns simplu ar fi: fără iertare nu putem dobândi mântuirea, explicație dată de Însuși Mântuitorul Hristos. Dacă ne amintim de Predica de pe Munte (Matei cap. 5-7), Hristos învaţă că nu se cade să-ţi aduci darul la altar decât după ce te-ai împăcat cu semenul tău. Postul, ne învață părinții filocalici, este nu doar o jertfă, ci și un dar. Așa ne explicăm de ce se mai numește și zeciuială.  Însă, ofranda ascezei, nevoinței noastre, nu poate fi primită de Cerescul Tată fără a împlini condiția evanghelică a darului, adică împăcați cu semenii noștri. Din acest motiv Biserica ne cere în mod explicit la debutul postului să iertăm orice am avea asupra cuiva.

Cum să iert pe cel ce mi-a distrus viața?

Neiertând celor ce ne greșesc nici Dumnezeu nu ne iartă, dar nici faptele noastre cele bune nu le primeşte, fapt confirmat de spusele Mântuitorului: „de nu veți ierta din inimă fratelui, nu veți fi iertați” (Matei 18, 35). Ce presupune iertarea din inimă? Părinții duhovnicești ne învață că ea nu trebuie să fie o simplă declarație, formală ori conjuncturală. „Iartă-mă și Dumnezeu să te ierte!” implică o participare totală a ființei omenești în a șterge răul sau supărarea din toată ființa. Iertarea adevărată trebuie să coboare în suflet iubirea și puterea de a ne ruga pentru cei ce ne-au săvârșit sau ne-au dorit răul.Ca să putem uita definitiv vătămătoarele fapte sau vorbe ce ne-au lezat  trebuie să ne asumăm o luptă lăuntrică, o răstignire a poftei filistine de răzbunare, a ispitei de a riposta la răutate cu răutate. Ce-i drept, nu-ţi vine ușor să-i ierți pe cei care, poate, ți-au distrus viața. Dar, dacă Domnul a cerut aceasta, cu siguranță că se poate împlini, căci El nu a împovărat ființa umană cu imperative utopice. Iar dacă, la început, nu reușim să îndeplinim porunca, să-L rugăm pe Hristos să ne ajute. La ceea ce noi nu izbutim, să-L chemăm pe El să pună umărul, ca să trecem peste piatra de poticneală. Numai așa vom simţi cum sufletul nostru înviază din legăturile păcatelor, ale egoismului şi mândriei căci, iertarea sinceră a greşelilor altora întrezărește o șlefuire a sufletului nostru după iubirea milostivă a Domnului nostru Iisus Hristos. Să-I cerem Lui să ne dăruiască puterea sau virtutea de a ierta pe alţii aşa cum Dumnezeu ne iartă pe noi.

Poate ați observat că în Rugăciunea Domnească rugămintea iertării păcatelor, urmează imediat după ce am cerut „pâinea noastră  cea spre  ființă”. Acest lucru nu este întâmplător, deoarece pentru a merita zilnic pâinea e necesar ca să ne spălăm zilnic de păcate, aşa cum ne spălăm înainte de masă. Iertarea aproapelui este la îndemâna noastră şi ea constituie profilaxia şi terapeutica sufletului, în vederea mântuirii, fiind totodată  una dintre cele mai uşoare posibilităţi pe care ni le oferă  Dumnezeu pentru izbăvire. Iertarea acordată semenului va aduce sufletului omenesc pacea şi bucuria, pe măsură să-i împlinească menirea devenirii sale ca persoană ce poartă în sine tendinţa spre comuniune, în scopul afirmării în lume a valorilor morale şi sociale. În măsura în care fiecare iartă fratelui său din inimă, aşa cum iartă Dumnezeu, în aceeaşi măsură iertarea, la care Tatăl Ceresc are întotdeauna iniţiativa şi întâietatea, se împlineşte în comunitate şi în fiecare dintre cei care o împărtăşesc fraţilor lor. Numai  trăind această părtăşie a iertării descoperim profunzimea cererii din Tatăl Nostru.

Din iertarea  adevărată, recomandată evanghelic de către Mântuitorul Iisus Hristos, trebuie să lipsească cu desăvârşire orice formă de rău, dar şi răzbunarea. În această categorie, intră  cei care uită toate greşelile, nedreptăţile, ranchiuna, adversitatea şi ura, făcând loc în sufletele lor căldurii şi strălucirii iubirii.

Aşadar, prin iertarea aproapelui din inimă Dumnezeu ne oferă  mai multe daruri: iertarea păcatelor; primirea faptelor noastre cele bune; agonisirea mântuirii. Iertarea este un dar, este generozitate infinită, căci reflectă supranaturalul în relaţiile dintre oameni. Cei implicaţi în acest act, sunt prin iertare în raporturi noi. Dumnezeu a înnoit firea umană iertând, iar omul când iartă îl imită pe Dumnezeu. Prin păcat el slăbeşte şi se degradează, iar prin iertare se înalţă, învie.

Duminica iertării

Acum înțelegem mai bine de ce în duminica dinaintea Postului Mare ni se cere în mod explicit să iertăm, deslușind totodată logica unei rânduieli unice în tot anul liturgic. În mănăstiri, la slujba vecerniei, în duminica lăsatului sec de brânză, se adună toată obștea și după ce starețul citește rugăciunea de dezlegare și de începere a postului își cere iertare întregii obști, urmând ca viețuitorii să-și ceară reciproc iertare zicând fiecare: „iartă-mă părinte sau frate și Dumnezeu să te ierte”! De la această tradiție din chinovii duminica izgonirii lui Adam din Rai se mai numește „a iertării.”

Cum se pot folosi de mântuitoarea datină de mănăstire credincioșii? La parohii nu prea se săvârșește vecernia respectivă, iar dacă unii preoți țin a o face, nu toți membrii comunității sunt prezenți. Cred că ar trebui să folosească orice prilej sau orice mijloc de comunicare pentru a-și cere iertare. La serviciu, la școală, oriunde, fără vicleșug, fără urmă de formalism,  un „iartă-mă!” rostit din inimă poate aduce o reparație substanțială multor relații  interpersonale degradate din pricina orgoliilor, ispitelor sau a multor uneltiri diavolești, dar înainte de toate ar îndupleca pe Dumnezeu să ne ierte tot ceea ce am greșit.

SURSA

Busuiocul Bobotezei și curiozitatea aflării viitorului

Nicolae Pintilie

Ghicitul viitorului nu este o practică demnă de un creștin care rostește, cu toată credința, „Facă-se voia Ta”. Dacă credința noastră este sinceră și totală, nu avem nevoie să cunoaștem viitorul, nu avem nevoie să ne visăm soarta, partenerul de viață sau alte evenimente ce vor urma.

Indiferent de cultura în care a trăit, omul a dorit dintotdeauna să afle măcar o frântură din viitor. Istoria popoarelor antice ne demonstrează că principala preocupare din punct de vedere religios a unei comunități, a unui popor, a fost aceea de a afla viitorul. Dacă deschidem un manual de Istoria Religiilor, în fiecare cultură vom găsi măcar o practică de divinație. De la celebrul Oracol din Delphi, la practicile divinatorii din Roma Antică și până la ghicirea în măruntaiele animalelor sacrificate în India și Iran, toate acestea pretindeau că descoperă evenimente ce se vor întâmpla – putând astfel să fie evitate și lumea să continue fericită pe firul vieții.

Timpul și praful s-au așezat peste ele, cele mai multe dintre practicile antichității fiind date uitării. Câteva au supraviețuit, însă, într-o formă mascată. Omului modern, mereu aflat în goana zilei de mâine, nu îi este greu să „ghicească” viitorul. Printr-un singur click, el își poate consulta câteva zeci de horoscoape chinezești, coreene, aztece, mayașe etc. Sau poate ghici pe fundul ceștii de cafea, ori într-o mână de grăunțe… Colțunașii de ghicitoare, apa măsurată, boabe de grâu, usturoi în pâinea dospită, turta de visat, picurii de ceară dintr-un castron cu apă – acestea sunt doar câteva dintre obiceiurile „nevinovate” pe care le întâlnim astăzi, în viața de zi cu zi.

Cunoscută și crezută este și „rețeta” de a-ți afla viitorul partener de viață, cu ajutorul unui fir de busuioc din sfeștocul cu care stropește preotul casele credincioșilor, în ajunul marii sărbători a Botezului Domnului. O practică foarte răspândită și încurajată, parcă, de dragul hazului. Din păcate, am întâlnit femei credincioase care merg constant la biserică și care ajung să ceară „busuioc pentru nepoate, ca să-și ghicească ursitul”! Cum a apărut această practică și care sunt implicațiile actuale ale busuiocului de la Bobotează?

Mai întâi, se cuvine se facem câteva precizări privind folosirea busuiocului în cultul liturgic creștin. Originară din India, această plantă aromată a fost adus în Orientul Mijlociu și apoi în Europa, prin intermediul Drumului Mirodeniilor. Deja în secolul I î.Hr. era cunoscută în tot bazinul Mării Mediterane. Grecii, dar și romanii, considerau busuiocul „iarba dragostei și a fertilității”,  o plantă sacră, înflorirea fiindu-i celebrată prin serbări și adevărate ritualuri. Chiar și originea cuvântului păstrat de limba română – basilikon/ basileus are semnificația de „rege” sau „regal”. Popularitatea plantei în arealul cultural al Mării Mediterane, acolo unde s-a plămădit și religia creștină, a făcut ca aceasta să pătrundă în practica noastră.

În acest sens, tradiția populară creștină a dat busuiocului un anumit simbolism. Există unele povestiri legate de faptul că, pe locul în care Sfânta Elena a descoperit Sfânta Cruce, creștea o plantă frumos mirositoare, care a indicat locul unde era ascuns dumnezeiescul odor. O altă povestire populară pretinde că pe tipsia Irodiadei erau presărate frunze de busuioc, pe ele fiind așezat capul Sfântului Ioan Botezătorul. În realitate, nici Sfânta Scriptură, nici o altă scriere istorică nu conțin informații despre folosirea busuiocului în creștinism, ca plantă sacră.

Din necesități practice, unele Biserici Ortodoxe naționale precum Biserica Greciei, Georgiei și a Ciprului folosesc crenguțe de busuioc verzi sau uscate la sfințirea Aghesmei celei Mari, dar și la Agheasma Mică. O precizare este foarte importantă de făcut. În rânduiala celor două slujbe amintite, busuiocul nu este un element indispensabil. Sfințirea apei se face prin venirea harului Duhului Sfânt, invocat de rugăciunea episcopului sau a preotului. Folosirea busuiocului este legată de o necesitate practică – stropirea bisericii și a credincioșilor cu agheasmă. Datorită cupelor pe care le are floarea de busuioc, această plantă este ideală pentru stropirea cu agheasmă, la care se adaugă mirosul frumos. Legat de acest aspect, mai există o întrebuințare liturgică a busuiocului – în Duminica a treia din Postul cel Mare și la Înălțarea Sfintei Cruci. Sfânta Cruce, împodobită cu flori și busuioc, este scoasă în procesiune din Sfântul Altar, în mijlocul bisericii și apoi rămâne spre închinarea credincioșilor. Nici în acest caz nu există o interpretare teologică, ci doar una pur practică.

Dacă în practica liturgică busuiocul nu are o încărcătură sacră, în tradițiile populare nu lipsește din niciun ritual. De la prima băiță a pruncului, la nuntă și în ritualurile de înmormântare, busuiocul are un loc bine stabilit, aproape cu valențe magice. Întâlnirea dintre cele două cadre – liturgic și popular – în privința busuiocului, se întâlnește cu precădere în ajunul Botezului Domnului. Fetele nemăritate, încurajate de femeile mai în vârstă, care „așa au prins”, aproape că jumulesc sfeștocul de busuioc al preotului.

Deși pare o practică aducătoare de voie bună, în realitate reprezintă supraviețuirea cosmetizată a divinației păgâne. Tradiția populară obliga pe fetele care luau busuioc de la preot să îl pună sub pernă în noaptea de Bobotează, cu speranța de a-și visa viitorul soț – nimic altceva decât o practică de a dezvălui un eveniment din viitor. Deși camuflat sub semnul nevinovăției, acest obicei este condamnat de canoanele Bisericii Ortodoxe sub numele de „ghicit” sau „ghicitură”.

De ce este păcat? Simplu. Învățătura Sfintei Biserici, bazată pe Sfânta Scriptură, demonstrează că practica aflării viitorului nu este conformă cu voința lui Dumnezeu: „Să nu fie la tine nimeni care să-şi treacă pe fiul sau pe fiica lui prin foc, nimeni care să aibă meşteşugul de ghicitor, de cititor în stele, de vestitor al viitorului, de vrăjitor, de descântător, nimeni care să întrebe pe cei ce cheamă, nimeni care să întrebe pe morţi”  (Deutoronom 18, 10-11).

Ghicitul viitorului nu este o practică demnă de un creștin care rostește, cu toată credința,„Facă-se voia Ta”. Dacă credința noastră este sinceră și totală, nu avem nevoie să cunoaștem viitorul, nu avem nevoie să ne visăm soarta, partenerul de viață sau alte evenimente ce vor urma.

O întâmplare pe care am întâlnit-o de curând poate constitui concluzia acestor rânduri. Este vorba despre un bărbat care a fost depistat cu o formă gravă de cancer. Doctorii i-au zis pe față cât mai are de trăit. După aflarea veștii, când toți se așteptau ca el să fie distrus, viața lui continuat firesc. Nu s-a abătut de la nicio activitate zilnică, iar majoritatea colegilor l-au condamnat: „Mai ai un an de trăit și tu vii la muncă? Du-te, omule și trăiește cât mai ai, fii fericit, stai cu familia”! Zâmbind, omul a răspuns: „Eu știu că voi muri într-un an, voi însă nu aveți garanția că veți trăi nici până mâine și tot veniți la serviciu!”.

SURSA

Părintele Cleopa, despre grija cea mai mare de Anul Nou

Cel mai mare lucru este să ne înnoim viața, să luăm aminte, cu fiecare an nou, să lăsăm câte un păcat care ne stăpânește cine știe de când și să punem în locul lui o virtute.

Începând de la Anul Nou, grija noastră cea mai mare trebuie să fie alta. Cel mai mare lucru este să ne înnoim viața, să luăm aminte, cu fiecare an nou, să lăsăm câte un păcat care ne stăpânește cine știe de când și să punem în locul lui o virtute. Să iertăm greșelile celor ce ne-au supărat, să-i iertăm pe toți, să începem anul nou cu inima curată și cu credință în Dumnezeu. Să nu începem la crâșmă, cu beție, cu fluiere, cu câte și mai câte petreceri. Că dacă începi bine din ziua întâi, fiindcă ziua bună se arată de dimineaţă, aşa o să-ţi meargă tot timpul!

Du-te prin sate acum, în noaptea aceasta. Este iadul pe faţa pământului. Iată cum știu oamenii să mulțumească lui Dumnezeu că le-a mai dat un an de viață! Dar vine moartea la om şi-l strânge de gât, de nu mai poate spune nici preotului ce a făcut, că i-a legat limba! Cât ar mai avea el atunci să-i mai dea Dumnezeu un ceas. Dar nu-i mai dă! Este rânduit: când ţi-o veni ceasul, te ia şi te duce. Ai vrea să te rogi: „Doamne, mai dă-mi un minut!” Dar nu-ţi mai dă! Ai avut destule! Dumnezeu este prea drept! Ţi-a dat vreme, dar n-ai vrut să te îndrepţi, să te pocăieşti, să plângi, să te rogi! Ţi-a dat atâţia ani de viaţă şi n-ai avut nici o grijă. Şi atunci vei vedea că nu mai este pocăinţă în timpul morţii.

Deci, să ne gândim că, trecând un an de zile, foarte mult trebuie să plângem lui Dumnezeu, că n-am făcut nimic bun şi să-I mulţumim că ne-a ajutat cu mila şi cu îndurarea Lui să trecem iarăşi 365 de zile şi să ajungem până azi.

Toţi trebuie să mulţumească. Toată zidirea lui Dumnezeu. Căci viaţa şi fiinţele şi toate vremurile sunt în mâna lui Dumnezeu. Tocmai acum trebuie să mulţumim lui Dumnezeu, ca să nu vină urgia Domnului peste noi!

Aşteptăm mila lui Dumnezeu, dar odată n-ar să mai fie timp, căci vine moartea pentru fiecare! Vine dreptatea lui Dumnezeu, de care nu poate scăpa nimeni!  Nu pot scăpa nici împărații. Unde sunt împărăţiile? Unde sunt faraonii Egiptului? Unde sunt sultanii turcilor? Unde sunt craii Germaniei? Unde sunt împărații de care se cutremura lumea? Unde sunt cetăţile? Unde sunt oraşele? Unde-i oraşul Pompei şi unde este Cartagina şi oraşele vechi care s-au dărâmat de cutremur?

Unde sunt cetăţile lumii? Unde sunt puternicii? Unde sunt cei învățați? Unde sunt filosofii? Unde sunt cei care au purtat sceptru şi ale căror capete străluceau ca soarele? Unde sunt? Praf, pământ și pulbere s-au făcut. Aşa-i dreptatea lui Dumnezeu şi vai de noi și de noi dacă cheltuim vremea în zadar. Marele Apostol Pavel spune: Răscumpăraţi vremea, că zilele rele sunt (Efeseni 5, 16). Vom cere să mai trăim un minut și n-ar să ne mai dea Dumnezeu! Pentru că trecem fără griji viaţa aceasta şi ne încurcăm cu grijile veacului, de parcă am fi nemuritori. Fum suntem! (…)

Aceasta v-o spun pentru Anul Nou! Să mulțumim Preasfintei Treimi și Maicii Domnului, care mijlocește pentru toată lumea, că ne-a învrednicit să mai trecem un an. Să ne hotărâm în inima noastră să punem început bun și să petrecem de aici înainte cu Dumnezeu, creștinește. Să ne împăcăm cu Dumnezeu mai înainte de a ne răpi moartea! Amin!

(Ne vorbește Părintele Cleopa, vol. 9, Editura Episcopiei Romanului, 1999, pp. 43-47)

SURSA

Deznădejdea – pierderea încrederii în atotputernicia lui Dumnezeu

 Deznădejdea este un păcat împotriva Duhului Sfânt și este ruperea omului de nădejdea în atotputernicia lui Dumnezeu. Atunci când omul înțelege că „toate sunt cu putință la Dumnezeu”, el își poate păstra credința și liniștea, asemenea copilului care știe că părinții îl vor ocroti indiferent ce s-ar întâmpla.

Deznădejdea este pierderea încrederii în bunătatea şi milostivirea lui Dumnezeu. Ea este un păcat împotriva Duhului Sfânt. Deznădejdea este a unsprezecea treaptă a păcatului, după învăţătura Sfântului Nicodim Aghioritul.

Urmările deznădejdii duc pe om la a douăsprezecea treaptă a păcatului, care este sinuciderea, asemenea lui Iuda.

(Îndrumări duhovnicești pentru vremelnicie și veșnicie. O sinteză a gândirii Părintelui Cleopa în 1670 de capete, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2004, p. 69)

SURSA

Dumnezeu condamnă lipsa voinţei omului de a se ridica

Dumnezeu nu pedepseşte. Dumnezeu numai îşi ia puţin mâna de pe noi şi atunci diavolul îşi face de cap. Dumnezeu cel mult slobozeşte acţiunile diavolului asupra noastră.

Dumnezeu a lăsat posibilitatea curăţirii noastre prin Sf. Botez şi prin al doilea Botez şi prin al nenumăratelea Botez, care este taina Sf. Spovedanii. „Datu-mi-s-a mie putere în cer şi pe pământ. Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile. Cărora veţi ierta păcatele vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi” (Matei 28, 18-19). Este această putere dată Apostolilor, Episcopilor, Preoţilor, puterea de a te curăţi. Şi atunci venim şi spunem: „Am săvârşit un păcat!” Dar ai avut puterea să te curăţeşti de el. Dacă tu nu te-ai curăţit de el, Dumnezeu a sădit în tine conştiinţa, iar conştiinţa este aceea care te rânduieşte în iadul veşnic sau în raiul veşnic.

Noi spunem că Dumnezeu pedepseşte. Nu-i adevărat. Dumnezeu nu pedepseşte. Dumnezeu numai îşi ia puţin mâna de pe noi şi atunci diavolul îşi face de cap. Dumnezeu cel mult slobozeşte acţiunile diavolului asupra noastră, pentru că Dumnezeu, fiind Atotbun, nu poate să intervină (şi nici nu vrea, pentru că atunci ar depăşi această însuşire a Lui: atotbunătatea). Dar, pentru plinirea atotdreptăţii sale, Dumnezeu lasă să se reproducă acest dezechilibru. Dumnezeu nu condamnă căderea omului. Dumnezeu condamnă lipsa voinţei omului de a se ridica. Aşa că, Hristos s-a răstignit pentru noi, şi-a vărsat sângele până la ultima picătură şi Hristos a înţeles cât poate omul, că de aceea s-a întrupat în chip de om, să vadă cât poate duce firea umană. Şi a văzut cât poate duce. A mers şi a dus crucea, a postit, s-a rugat, a răbdat de foame, a plâns, a înţeles durerea, a putut să verifice ce stare ai când cineva te pălmuieşte pe nedrept şi a ajuns până acolo să spună: „Iartă-le lor, că nu ştiu ce fac! Iartă-le lor, Părinte, păcatele lor”.

Deci dacă El a făcut toate acestea, dacă a înţeles slăbiciunea firii umane, dacă a lăsat botezul pentru anularea păcatului strămoşesc şi spovedania pentru celelalte păcate, iar dacă omul nu vrea să se adape din izvorul răscumpărării lui autentice, este foarte drept ceea ce conştiinţa noastră va hotărî: iadul veşnic. Singura discuţie poate rămâne: de ce veşnic? Iată de ce veşnic: pentru că şi raiul este veşnic. Pentru că au existat toate posibilităţile să eviţi iadul veşnic. Dumnezeu ar vrea să te ierte, dar conştiinţa ta nu te lasă! La dreapta sau la stânga o vom lua în funcţie de sentinţa conştiinţei noastre.

(Părintele Nicolae Tănase, Soțul ideal, soția ideală, Editura Anastasis, Sibiu, 2011, pp. 185-186)

SURSA

Să iertăm oamenilor greşelile lor!

Ca să reușim iertarea și împăcarea cu Dumnezeu trebuie să ţinem seama de cuvântul evanghelic care spune: dacă le iertăm oamenilor greșelile lor, Părintele Ceresc ne va ierta și nouă greșelile noastre.

Ca să reușim iertarea și împăcarea cu Dumnezeu trebuie să ţinem seama de cuvântul evanghelic care spune: dacă le iertăm oamenilor greșelile lor, Părintele Ceresc ne va ierta și nouă greșelile noastre.

Împlinind acest cuvânt, vom lua iertare de la Dumnezeu pentru greaua povară a păcatelor pe care le purtăm în spate. Ducem toţi un catastif cu păcate diferite, grele sau usoare, multe sau puţine, și nimeni nu face excepţie, în afară de Dumnezeu. Așadar, dacă iertăm, vom fi iertaţi, dacă lăsăm, ne va lăsa și nouă Părintele Ceresc greșelile noastre. Nu e cu putinţă, în nici un caz, să luăm iertare de la Dumnezeu, dacă noi nu-l iertăm din inimă pe aproapele nostru.

Asa cum vrem să ne iubească Dumnezeu, să ne ierte, să ne poarte de grijă, să ne apere și să ne ocrotească prin Pronia Lui, dacă oferim toate acestea aproapelui nostru, să fim siguri că le vom lua de la Dumnezeu când ne vom întâlni cu El. Toată viaţa noastră continuăm să păcătuim, cu gândul, cu inima, și cu toate simţurile trupești și duhovnicești ale sufletului. Gândiţi-vă cât de mare este izvorul păcatelor noastre. Dacă îi iertăm păcatele aproapelui nostru, secăm tot acest izvor al păcatelor.

(Părintele Efrem AthonitulDespre credinţă şi mântuire, tradusă de Cristian Spătărelu, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003, p. 30)

SURSA

Liniștea sufletească

Cu toții dorim să avem liniște și pace, însă puțini dintre noi facem ce trebuie pentru a le avea. Cum putem avea liniște și pace atunci când suntem plini de griji lumești, și când ne îndulcim cu pofte trupești, care numai la liniște nu ne duc?

Cu toții dorim să avem liniște și pace, însă puțini dintre noi facem ce trebuie pentru a le avea. Cum putem avea liniște și pace atunci când suntem plini de griji lumești, și când ne îndulcim cu pofte trupești, care numai la liniște nu ne duc? Este ca și cum am dori să stăm în Rai, dar să fim un fel de Dumnezeu, adică să dirijăm totul și să avem și nerușinarea de a trăi în păcat. La fel este și cu liniștea, când ne lepădăm de păcat și odihnim pe Dumnezeu în noi, atunci avem liniște adevărată. Altfel suntem într-un permanent zbucium, datorită păcatelor noastre.

În zadar ne mutăm dintr-un loc în altul, în zadar găsim fel de fel de motive, pentru a pleca în altă parte. Dacă nu am pus hotar păcatului și nu am luat o hotărâre să ne smerim pentru a scăpa de păcat, atunci o să ne mutăm dintr-un loc în altul împreună cu zbuciumul dinăuntrul nostru. La Ierusalim sau Muntele Athos, la biserică sau mănăstire, oriunde am fi, nu vom avea liniște atunci când nu avem lepădare de sine și nu facem pocăință pentru păcatele noastre.

(Singhel Ioan Buliga, Provocările creștinului ortodox în zilele de astăzi, Editura Egumenița, Galați, 2012, p. 269

SURSA