Video

Numai atunci când ierţi oamenilor greşelile şi Dumnezeu îţi iartă ţie!

Duminica iertării! Numai atunci când ierţi oamenilor greşelile şi Dumnezeu îţi iartă ţie! Dar… Trebuie să facem o diferenţă!
Nu ai nici un păcat înaintea lui Dumnezeu, dacă ţii la distanţă un om care ţi-a făcut o dată rău, şi nu ţi l-a putut face până la capăt! Tot aud la spovedit:
– Părinte, nu mă pot împăca cu vecinul, pentru că noi am avut un proces!
– Care a fost baza procesului?
– O moşie!
– Dacă s-a terminat, dă-i „Bună Ziua!”. Dar în momentul în care problema stă altfel:
– Părinte, a încercat să mă bage la puşcărie!
Ei, aici se schimbă lucrurile! Pentru că aici, a atentat la libertatea ta. Acolo nu mai este vorba de gard sau de căruţă, ci de viaţa ta interioară şi personală.
Lucru pe care nici Dumnezeu nu-l face!
Pe un om de acesta, nu-l urăşti, dar îl ţii în banca lui la distanţă.
Eşti obligat să te rogi pentru duşmanul tău, dar asta nu înseamnă, că tu mai eşti obligat să te pupi cu el, sau să îl strângi în braţe.
Niciodată nu cere Dumnezeu asta!
Dumnezeu cere omenie! : „Să faceţi oamenilor ceea ce doriţi să vă facă Dumnezeu vouă!”
Dar când un om greşeşte împotriva evidenţei, se aplică acea vorbă:
„Spune-mi cu cine te însoţeşti, ca să îţi spun cine eşti!”
Pentru că în Scriptură este scris aşa:
„Pe cei ce Te-au urât Doamne, eu cu ură nedreaptă, i-am urât!
Şi pe cei ce Te-au batjocorit pe Tine, neprieteni mi s-au făcut mie!”
Deci nu trebuie să urâm, pentru că nici Dumnezeu nu urăşte!
Dumnezeu l-a facut pe om cu voie de sine stăpânitoare, şi l-a lăsat în mâna sfatul său, să facă ori bine, ori rău!
Omul alege!
Pentru că Sfântul Ioan Damaschin, spune aşa:
„Dumnezeu, îi poate pierde pe păcatoşi, dar nu îi pierde, pentru că nu urăşte omul, urăşte doar păcatul!”

Dorinta de razbunare si cum putem scapa de ea

Dorinta de razbunare si cum putem scapa de ea

Sunt multi oameni care confunda dorinta de dreptate cu dorinta de razbunare. Si nu este greu sa cada in aceasta eroare, pentru ca omului ii este greu sa discearna – daca nu se indeletniceste cu trezvia – intre pornirile sufletesti. Daca omul nu are atentie asupra mintii astfel incat sa analizeze gandurile pe care le „rasneste” aceasta, dorinta de razbunare rabufneste la iveala la tot pasul, disimulata ca dorinta de dreptate.

Si intr-adevar, ar putea fi greu sa discernem intre „insetarea de dreptate” si insetarea de razbunare. Spun „ar putea fi”, pentru ca exista un criteriu simplu care le departajeaza. Exista o deosebire fundamentala: in vreme ce dorinta de dreptate inseamna indreptarea raului comis printr-o fapta buna asupra celui care a fost nedreptatit, razbunarea doreste direct raul celui care a nedreptatit.

Aceasta o putem invata chiar de la Dumnezeu, care zice ca „nu doreste moartea pacatosului, ci sa se intoarca si sa fie viu”. Dumnezeu nu doreste si nu face rau nimanui – altfel S-ar contrazice pe Sine. El spune insa ca „A Mea este razbunarea si rasplatirea” (Deuteronom 32, 35) si aparent aici este o contradictie cu cele spuse anterior, dar trebuie sa fim atenti si sa nu Ii „imprumutam” lui Dumnezeu patimi omenesti. La tot pasul in Scriptura intelegem ca nu este in firea noastra sa razbunam raul cu rau („Iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvantati pe cei ce va blestema, faceti bine celor ce va urasc si rugati-va pentru cei ce va vatama si va prigonesc”).

Mai greu de inteles insa este modul in care dorinta de razbunare se cuibareste in sufletul omului si, disimulata – si uneori nedisimulata -, lucreaza chiar si in randul crestinilor, a celor ce au „pregatirea necesara” pentru depistarea ei. Raspunsul cred ca sta in relatia stransa care exista intre razbunare si manie. Mania, aceasta patima care se insurubeaza atat de adanc in sufletul omenesc incat este printre ultimele care este scoasa afara pe drumul spre sfintenie.

Mania nu inseamna dorinta de razbunare in mod implicit, dar de cele mai multe ori manierea noastra – care produce o anumita „orbire” a rationalitatii – duce la o dorinta concreta de razbunare. Si daca gandul nostru s-ar transforma automat in fapta (cum este la Dumnezeu), am comite mii de crime si probabil omenirea ar dispare in cateva minute. De aceea spune Hristos ca „oricine se manie pe fratele sau vrednic este de osanda”.

Vindecarea dorintei de razbunare vine odata cu dobandirea blandetii, acea virtute in care se reflecta atat de frumos, in cazul celor imbunatatiti, frumusetea lui Dumnezeu. Despre ea spune Parintele Dumitru Staniloae: „Blandetea e o dispozitie neclintita a mintii, care ramane in fata onorurilor si a ocarilor aceeasi. Ea inseamna a ramane neafectat de supararile ce ti le produce aproapele si a te ruga sincer pentru el. Ea e stanca ce se ridica deasupra marii maniei, ramanand neclintita de valurile ei”. Si iarasi: „Cei ce socotesc ca blandetea e o slabiciune pot sa se gandeasca la forta ei de a tamadui ura si de a astupa prapastiile dintre eu-uri, la vraja buna din ea, care atrage pe toti cei ce tind altfel sa se separe si sa se distanteze. Cu adevarat omul bland e singurul care castiga biruinta asupra pamantului”.

Iata dar cum ne putem desuruba din suflet dorinta de razbunare odata cu mania: incercand din toate puterile sa castigam blandetea. Blandetea nu este o caracteristica a temperamentului, cum gresit cred unii, ci este o virtute castigata cu sange duhovnicesc, pentru care se lupta, pentru care se cazneste trupul si sufletul.

Nu exista cale de ocolire a maniei, alta decat „imblanzirea scorpiei”, adica a sufletului nostru salbaticit. Si pentru aceasta, ca de fiecare data, ne este pilda Hristos, care ne zice: „Invatati-va de la mine ca sunt bland si smerit cu inima”. Deci de fiecare data cand simtim pornirea de „indreptatire” si ne dam seama ca gandul nostru se duce impotriva aproapelui, sa ne caznim mintea sa se imblanzeasca si astfel, imblanzindu-ne ne vom gasi mai aproape de nepatimire si de viata cea desavarsita.

Paul Cocei

SURSA

Credeţi în Evanghelie! – credeţi în vestea cea bună!

Evanghelia ne pune în faţă pe Domnul nostru Iisus Hristos ca să credem în El, iar Biserica propovăduieşte Evanghelia aducându-L pe Domnul Hristos în mijlocul nostru. Fiecare dintre noi, când auzim Evanghelia, auzim ceva ce se adresează sufletului nostru, ceva ce trebuie să fie crezut de noi.

Ca obiect al credinţei, Domnul Hristos a pus Evanghelia, în înţelesul nu de carte în care citim, ci în sensul de vestea cea bună a mântuirii, a venirii în lume a Împărăţiei lui Dumnezeu. „Credeţi în Evanghelie!” – credeţi în vestea cea bună! Noi am putea să ne gândim ca obiect al credinţei şi la cele patru Evanghelii care de fapt sunt una prezentate în patru moduri, de către autori diferiţi, fiecare dintre Sfinţii Evanghelişti punând în evidenţă ceea ce i s-a părut lui mai de trebuinţă a fi cunoscut de cititori. Nici unul dintre autori nu s-a gândit că scrierea lui va rămâne peste veacuri. Evangheliile au fost cărţi ocazionale. Evanghelia însă, cuprinde ceea ce este de crezut, luată şi în general şi în special. Oricare dintre cele patru Evanghelii şi toate prezentate de cei patru autori laolaltă, ca şi Evanghelia propovăduită de Sfântul Apostol Pavel şi Evanghelia tuturor apostolilor şi cea propovăduită de Biserică, este obiect al credinţei.

Evanghelia ne pune în faţă pe Domnul nostru Iisus Hristos ca să credem în El, iar Biserica propovăduieşte Evanghelia aducându-L pe Domnul Hristos în mijlocul nostru. Fiecare dintre noi, când auzim Evanghelia, auzim ceva ce se adresează sufletului nostru, ceva ce trebuie să fie crezut de noi. Evanghelia însă se interpretează, ca şi Scriptura de altfel; de aceea noi nu zicem că Evanghelia este obiect al credinţei noastre, ci zicem că obiect al credinţei noastre este învăţătura Bisericii întrupată în sfintele slujbe. Învăţătura Bisericii s-a întrupat în sfintele slujbe ca să fie la îndemână credincioşilor şi ea nu se interpretează, ci se primeşte aşa cum a fost formulată.

 

(Părintele Teofil PărăianLumini de gând, Editura Antim, Cluj, 1997)

SURSA